surdină

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. sourdine)

1. amortizor de zgomot.
2. dispozitiv care se aplică unui instrument muzical pentru atenuarea intensității și modificarea timbrului sunetelor.
3. în ~ = fără zgomot.

surditate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. surdité, /2/ sourdité, lat. surditas)

1. pierderea sensibilității auditive; surzenie; anacuzie, cofoză.
2. ~ verbală = afazie prin neînțelegerea semnificației cuvintelor vorbite.
3. calitatea unui sunet de a fi surd.

SURDO-

Parte de vorbire:  prefix  
Etimologie: (fr. sourdo-, cf. lat. surdus „surd”)

1. „surditate, hipoacuzie, surdină”.

surdobarocameră

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (surdo- + barocameră)

1. barocameră cu izolație fonică perfectă.

surdodidactică

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (surdo- + didactică)

1. ramură a surdopedagogiei care elaborează teoria învățământului și a instrucției deficienților auditivi.

surdologie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (surdo- + -logie)

1. ramură a defectologiei care studiază deficiențele senzoriale auditive.

aberant, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. aberrant, lat. aberrans)

1. care constituie o aberație; care se abate de la normă, de la tiparul normal; care diferă de normal.
2. (bot.) care diferă sau se abate de la tip.
3. care contravine logicii sau adevărului; (prin ext.) absurd.

aberație

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: ( fr. aberration, lat. aberratio)

1. abatere de la normal sau corect; (prin ext.) idee, noțiune, comportament; aberanță; absurditate.
2. (biol.) abatere de la tipul normal al speciei.
3. (bot.) abatere importantă față de tip; formă rezultată pe cale de mutație.
4. (fiz.) formare a unei imagini produse într-un sistem optic.
5. ~ cromozomială = modificare a numărului de cromozomi caracteristici speciei.
6. ~ cromatică = defect al imaginilor produse de lentile, constând în formarea de irizații pe marginea imaginilor.
7. unghi format de direcția adevărată și de cea aparentă din care este văzut un astru de pe Pământ.
8. (var.) (înv.) aberațiune.
9. (antonim) normalitate.

absurd, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.  
Etimologie: (fr. absurde, lat. absurdus)

1. adj. care contrazice gândirea logică, legile naturii, bunul-simț.
2. s. n. ceea ce este absurd; absurditate; nonsens.
3. prin ~ = admițând un raționament fals.
4. (fil.) termen care desemnează ruptura totală dintre om și mediul său sociocultural, sentimentul generat de trăirea acestei rupturi.

absurditate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. absurdité, lat. absurditas)

1. caracterul a ceea ce este absurd; situație, idee absurdă; aberație.

acumetrie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. acoumétrie)

1. (med.) metodă de evaluare a acuității auditive cu ajutorul acumetrului, folosită pentru a diagnostica și a distinge rapid tipul de surditate pe care îl are pacientul, înainte de a efectua un examen audiometric mai aprofundat; audiometrie.

afon, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. aphone, cf. gr. aphonos, mut)

1. (și s. m. f.) care suferă de afonie.
2. care n-are voce sau simț muzical.
3. consoană ~ă (și s. f.) = consoană care se pronunță fără vibrarea coardelor vocale, surdă.