Parte de vorbire: adj., s.
Origine: (fr. tangent/e/, lat. tangens)
1. adj. (despre drepte, plane) care atinge într-un singur punct o linie, o suprafață sau o altă figură geometrică, fără a o tăia.
2. s. f. dreaptă care atinge o curbă într-un singur punct.
3. funcție trigonometrică, câtul dintre sinus și cosinus.
4. (fig.) în (sau prin) ~ = tangențial.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (tangent)
2. a scăpa prin tangenţă, a schimba brusc subiectul.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. tangence)
1. poziţie, stare a două figuri geometrice tangente.
2. linie de ~ = linie de-a lungul căreia două suprafeţe sunt tangente; punct de ~ = punct în care două linii sau suprafeţe sunt tangente.
3. atingere, legătură, contact.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. tangentiel)
1. care este tangent; referitor la tangenţă.
2. acceleraţie ~ă = proiecţie a acceleraţiei pe o tangentă la traiectorie; forţă ~ă = forţă dirijată pe tangenta la o curbă.
3. (fig.; şi adv.) în treacăt, printre altele.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. cochléoïde)
1. curbă plană, loc geometric al extremităţilor arcelor cercurilor tangente la o dreaptă într-un punct al ei, având originea comună şi aceeaşi lungime.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. contre-arcature)
1. (arhit.) şir de arce mici, în acelaşi plan vertical şi având cheile tangente la intradosul unui arc mai mare.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. écoinşon)
1. ornament triunghiular cuprins între două arcade tangente legate la înălţime de un brâu orizontal; piatră care formează colţul ambrazurii unei ferestre sau uşi.
2. finisare a colţurilor unei încăperi.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (ex2- + înscrie)
1. a construi o figură geometrică în afara alteia, astfel ca unele puncte ale celei dintâi să fie tangente la a doua.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (după fr. exinscrit)
1. (mat.; despre cercuri) tangent unei laturi a unui triunghi şi prelungirilor celorlalte două.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. inflexionnel)
2. (mat.) tangentă ~ă = tangentă a unei curbe în punctul de inflexiune.