Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. taoïsme)
2. direcție principală a filozofiei antice chineze, în cadrul căreia s-au manifestat două curente, unul materialist și altul idealist, după interpretarea dată noțiunii de „tao”.
3. religie chineză, amalgam al cultului spiritelor naturii și ale strămoșilor, al ideilor lui Lao-tzu și al diverselor credințe.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (cf. fr. taoïsme)
1. filozofie religioasă chineză fondată de Lao-tzu, cu origini incerte care se situează aproximativ în mileniul I î.Hr., care este în același timp o religie organizată, un misticism solitar și un set de practici oculte.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. taoïste)
1. I. referitor la taoism, propriu taoismului (filosofie religioasă chineză fondată de Lao Tse în secolul 4-3 î.Hr., care este atât o religie organizată, o mistică solitară, cât și o mulțime de practici oculte).
2. II. adept al taoismului.