TEHN(O), -tehnic(ă), -tehnie

Parte de vorbire:  afix  
Etimologie: (fr. techn/o/-, -technique, -technie, cf. gr. tekhne)

1. „artă, meserie; tehnică, procedeu”.

tehnic, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.  
Etimologie: (fr. technique, lat. technicus, germ. technisch, /II/ Technik)

1. adj. referitor la tehnică; propriu unei arte, unei meserii etc.
2. termen ~ = termen care denumește o anumită noțiune dintr-un domeniu al științei, al tehnicii etc.
3. s. f. ansamblu de unelte și deprinderi de producție, dezvoltate în cursul istoriei, care permit omenirii să acționeze asupra naturii înconjurătoare cu scopul producerii bunurilor materiale.
4. ~ de luptă = totalitatea mijloacelor de luptă și auxiliare cu care sunt înzestrate forțele armate.
5. ansamblu de prescripții metodologice folosite pentru o acțiune eficientă, atât în sfera producției materiale, cât și a celei spirituale.

tehnicesc, -ească

Parte de vorbire:  adj. (înv.)  
Etimologie: (germ. technisch)

1. care aparține tehnicii; privitor la tehnică; tehnic, (înv.) tehnologicesc.

tehnicește

Parte de vorbire:  adv.  
Etimologie: (tehnic + -ește)

1. în mod tehnic; cu tehnicitate; conform procedeelor tehnice.
2. din punct de vedere tehnic; în termeni tehnici.

tehnician, -ă

Parte de vorbire:  s.m.f.  
Etimologie: (fr. technicien)

1. specialist în tehnică.
2. cadru cu pregătire medie în activitatea de cercetare, proiectare și execuție tehnică.
3. cel care cunoaște, stăpânește o anumită tehnică.

tehnicism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (tehnic + -ism, cf. rus. tehnițizm, fr. technicisme)

1. tendința de a favoriza tehnica în toate domeniile.
2. tendința de a folosi în mod exagerat și mecanic procedeele tehnice caracteristice unui domeniu de activitate, neglijând tezele teoretice de la baza lor.

abatere

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (abate)

1. acțiunea de a (se) abate și rezultatul ei.
2. îndepărtare, deviație de la direcția inițială sau normală.
3. (fig.) îndepărtare de la o normă, de la o linie de conduită, de gândire etc.
4. (jur.) încălcare a unei dispoziții cu caracter administrativ sau disciplinar.
5. (tehn.) diferența dintre valoarea efectivă sau valoarea-limită admisă a unei mărimi și valoarea ei nominală.
6. (tehn.) diferența dintre dimensiunea reală și cea proiectată a unei piese.
7. (mar.) operația de întoarcere intenționată a prorei unei nave într-o anumită direcție.
8. (econ.) ~ fiscală = parte procentuală din venit, care este scutită de impozit.
9. (econ.) ~ monetară = factor de natură inflaționistă care se caracterizează prin creșterea mai rapidă a masei monetare în raport cu masa bunurilor și serviciilor, manifestată prin majorări ale prețurilor și scăderea puterii de cumpărare a unei monezi.
10. (compus) ~-standard = indicator de măsurare a dispersiei valorilor unei variabile aleatorii.
11. (gram.) excepție.
12. (înv.; loc. subst.) ~ de la vorbă = digresiune.
13. (loc. subst.) ~ de la regulă = excepție.
14. culcare pe pământ; doborâre.
15. (fig.) deprimare.

academie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. académie, lat. academia, gr. akademia)

1. înaltă instituție culturală de stat, creată pentru a sluji progresul științei, literaturii, artei și tehnicii.
2. instituție de învățământ superior.

acreție

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. accrétion)

1. (astr.) fenomen fizic prin care un corp ceresc captează materia din spațiul cosmic.
2. (tehn.) proces de aglomerare a unor elemente.
3. formarea de crustă oceanică, prin extensiunea crustei terestre.

acuarelă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. aquarelle, it. acquarella)

1. tehnică picturală prin culori dizolvate în apă.
2. pictura executată.
3. vopsea (solidă), folosită în acuarelă (1).

adaptabilitate

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. adaptabilité)

1. capacitatea de adaptare la situații sau medii noi.
2. capacitatea unui sistem, a unei regiuni sau a unei comunități, de a-și ajusta mecanismele și structura pentru a ține cont de schimbările reale, potențiale sau presupuse de mediu.
3. capacitatea unei organizații sau a unui individ de a se adapta la noile tehnologii, noile condiții de piață și noile moduri de lucru.
4. (antonime) inadaptabilitate, neadaptabilitate.

adhocrație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (ad-hoc + -craţie)

1. (în sociologia și viitorologia politică contemporană) instabilitatea cronică pe care o cunosc diferitele forme de organizare (economică și socială) ca urmare a impactului societății capitaliste dezvoltate cu revoluția științifico-tehnică.