Dictionar

tenor

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. ténor, it. tenore)

1. vocea bărbătească cu registrul cel mai înalt; cântăreț cu o astfel de voce.
2. (p. ext.) instrument de suflat cu registru corespunzător vocii unui tenor.
3. (în muzica polifonică) voce între alto și bas.
4. (acc. ténor) melodia de bază, vocea principală în repertoriul gregorian (sec. XII-XVI).
 

tenorafie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. ténorraphie)

1. sutură a tendoanelor.
 

tenorino

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (it. tenorino)

1. tenor lejer, care cântă în falset.
 

alto

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (it. alto)

1. voce omenească cu timbru grav, între sopran și tenor.
2. instrument de suflat cu registre corespunzătoare acestei voci.
3. violă.
 

bariton/bariton

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (it. baritono, fr. baryton)

1. s. m. cântăreț cu voce de bariton (II,1).
2. s. n. voce bărbătească cu timbru intermediar între tenor și bas.
3. instrument de suflat, de alamă, cu timbru și ambitus corespunzător.
 

tenor

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. ténor, it. tenore)

1. vocea bărbătească cu registrul cel mai înalt; cântăreț cu o astfel de voce.
2. (p. ext.) instrument de suflat cu registru corespunzător vocii unui tenor.
3. (în muzica polifonică) voce între alto și bas.
4. (acc. ténor) melodia de bază, vocea principală în repertoriul gregorian (sec. XII-XVI).
 

tenorino

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (it. tenorino)

1. tenor lejer, care cântă în falset.
 

falsetist

Parte de vorbire:  s.m.  
Etimologie: (cf. fr. falsettiste)

1. (muzică clasică) cântăreț cu timbru de falset; contratenor.