Parte de vorbire: adj.
Origine: (germ. theoretisch, fr. théorétique, lat. theoreticus)
1. referitor la teorie; bazat pe teorie; specific teoriei.
2. care vizează cunoașterea pură, speculația; (prin ext.) abstract, rupt de practică; speculativ.
Parte de vorbire: s.m.f.
Origine: (după fr. théoricien)
1. specialist care studiază problemele, aspectele teoretice.
2. persoană care cunoaște teoria, principiile unei științe, arte etc.
3. persoană care a dezvoltat sau formulat o teorie într-o știință sau o artă.
4. (depr.) cel care se menţine numai pe planul speculaţiilor teoretice.
Parte de vorbire: adj., s.
Origine: (germ. abstrakt, lat. abstractus)
1. adj. gândit în mod separat de ansamblul concret, real.
2. în ~ = pe bază de deducţii logice; exprimat (prea) general, teoretic; (despre un proces de gândire) greu de înţeles; (mat.) număr ~ = număr căruia nu i se alătură obiectul numărat; artă ~ă = curent apărut în artele plastice europene la începutul sec. XX, care se caracterizează prin intelectualizarea, reducţia abstractă şi încifrarea imaginii; abstracţionism.
3. s. n. parte de vorbire provenită prin derivare cu sufixe sau prin conversiuni de la o altă parte de vorbire, având un sens abstract.
4. ~ verbal = substantiv care provine de la un verb, denumind acţiunea acestuia.
5. categorie filozofică desemnând cunoaşterea proprietăţilor esenţiale şi generale.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. ajuster)
1. (tehn.) a potrivi, a adapta (o piesă).
2. a potrivi pe corp (o haină).
3. a înlocui valorile statistice empirice cu valori teoretice, dispuse continuu şi regulat, care să dea o imagine cât mai reală a unui fenomen.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. autonomisme)
1. tendință pentru autonomie; autonomie.
2. doctrină politică care susține dobândirea sau conservarea autonomiei politice a unei națiuni sau regiuni.
3. atitudine teoretică în estetică, teoria artei și critica de artă care exagerează autonomia esteticului.
Parte de vorbire: s.
Origine: (califica)
1. acţiunea de a (se) califica; pregătire teoretică şi practică într-o profesiune.
2. etapă eliminatorie într-un concurs, într-o competiţie sportivă.
3. titlu obţinut în urma trecerii unor examene, a unor probe.
4. (jur.) ~a infracţiunii = stabilirea caracterului penal al unei fapte şi încadrarea ei în textul de lege.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. quantique)
2. număr ~ = fiecare dintre cele patru numere care definesc starea electronilor unui atom; mecanică ~ă (şi s. f.) = ramură a fizicii teoretice care studiază legile mişcării la scară (sub)atomică; chimie ~ă = ramură a chimiei care studiază natura legăturii chimice şi mecanismele de reacţie pe baza legilor şi principiilor mecanicii cuantice.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. dualiste)
1. I. referitor la dualism, propriu dualismului.
2. care cuprinde două elemente disjuncte, opuse și complementare.
3. II. adept, teoretician al dualismului.
4. persoană care profesează o doctrină dualistă.