Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. commun, lat. communis)
1. adj. care aparţine mai multora sau tuturor; care interesează pe mai mulţi sau pe toţi; obştesc.
2. (jur.) drept ~ = parte a dreptului cu aplicare generală; substantiv ~ = substantiv care serveşte la indicarea obiectelor de acelaşi fel; factor ~ = număr cu care se înmulţesc toţi termenii unei sume; divizor ~ = număr întreg cu care se împart exact mai multe numere întregi date; multiplu ~ = număr divizibil prin mai multe numere întregi date; numitor ~ = numitor care aparţine mai multor fracţii.
3. a face cauză ~ă cu cineva = a fi de partea cuiva.
4. obişnuit, normal, frecvent.
5. loc ~ = idee, lucru ştiut de toată lumea; banalitate.
7. s. n. ceea ce aparţine tuturor sau mai multora; ceea ce este alcătuit pe baze obşteşti.
9. a ieşi din ~ = a se prezenta ca ceva aparte, neobişnuit.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (it. contraofferta)
1. ofertă diferită de o alta, adesea opusă; ofertă nouă primită ca răspuns sau care modifică termenii ofertei inițiale.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. facteur, lat. factor, ~oris)
1. condiție, element, împrejurare care poate determina, influența sau explica un proces, un fenomen, o acțiune etc.
2. ~ de producție = componentă a ansamblului de elemente care iau parte la producerea bunurilor materiale.
3. (mat.) fiecare dintre termenii unui produs.
4. ~ prim = fiecare dintre numerele prime prin care se împarte exact un număr dat; ~ comun = număr sau polinom prin care se divide oricare dintre termenii unei sume.
5. mărime pentru un sistem tehnic, un material etc., reprezentând raportul a două mărimi de natură diferită.
6. coeficient.
7. ~ poștal = lucrător la un oficiu poștal care duce și distribuie corespondența și publicațiile periodice destinatarilor; poștaș.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. philosophie, gr. philosophia)
1. concepție generală despre lume și viață, formă a conștiinței sociale, constituind un sistem coerent de noțiuni și idei care reflectă realitatea sub aspectele ei cele mai generale.
2. ~ lingvistică = teorie neopozitivistă care reduce obiectul filozofiei la termenii limbajului.
3. totalitatea principiilor metodologice care stau la baza unui anumit domeniu al științei.
4. ~ culturii = disciplină teoretică relativ autonomă, care se preocupă de definirea genetică, structurală și funcțională a fenomenului culturii.
5. comportare, fel de a reacționa al cuiva în fața unor lovituri, nenorociri etc.; fel de a privi lumea și viața; înțelepciune, stoicism.
6. (fam.) problemă greu de rezolvat.
7. sistem filozofic aparținând unei persoane, școli sau epoci.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. fonction, lat. fonctio, -onis)
1. activitate care tinde spre un anumit scop.
2. activități specifice atașate ființei umane, naturii sale, sexului său, personalității sale (ex. ~a maternă).
3. activități atașate ființei umane ca membru al unei societăți (ex. ~ politică).
4. activități specifice, de natură profesională, atașate unei persoane.
5. activitate, atribuție determinată, legată de un loc de muncă, de un birou.
6. ansamblu de obligații și îndatoriri inerente exercitării unei activități administrative.
7. (prin ext.) însărcinare, slujbă.
8. ~ publică = funcție exercitată în cadrul unei administrații, unei organizații dependentă de stat.
9. (biologie) ansamblu de proprietăți active ale unui organ (ex. ~a de reproducere).
10. (biologie) activitate la care un organ este adaptat datorită structurii sale.
11. (matem.) relație între două mulțimi de elemente X și Y care asociază fiecărui element al lui X un element al lui Y (mulțimea X se numește domeniu și mulțimea Y se numește codomeniu).
12. (logică) operație care prin aplicare asupra unui argument îi conferă acestuia o valoare corespunzătoare.
13. (mat., log.) relație constantă între două sau mai multe variabile, astfel încât orice modificare a valorii uneia să corespundă în mod regulat unei modificări a valorii celorlalte.
14. (programare) transformarea unui obiect într-un alt obiect; (în special) subrutină care returnează un rezultat.
15. (gramatică) relații reciproce între termenii unei propoziții și care asigură echilibrul acesteia.
16. (gramatică) relație gramaticală pe care elementele unei structuri (categoriile) o întrețin între ele.
17. (muzică) locul unui acord într-o suită sau o serie muzicală, constând de obicei din tonică, subdominantă și dominantă.
18. (glosematică) orice relație între doi termeni.
19. (psihologie) ansamblu de operații la care pot contribui activitățile noastre psihice și care sunt caracteristice acestora.
20. (chimie) grup remarcabil de atomi care are o reactivitate specială în interiorul unei molecule.
21. (loc.) în ~ de = în raport cu cineva sau ceva care poate varia.
22. (loc.) a fi în ~ de = a fi în raport, în relație cu cineva sau ceva care poate varia.
23. (var.) funcțiune.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. gamme)
1. (muz.) succesiune de opt sunete, dispuse în ordine ascendentă sau descendentă, limitată la sunetele din cuprinsul unei octave.
2. șir de mărimi scalare exprimând termenii unei serii în tehnică.
3. (fig.) serie de situații, valori, produse, sortimente etc. înrudite, formând un tot armonios.
4. (pict.) succesiune de tonuri, culori care se armonizează.