Dictionar

testament

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. testament, lat. testamentum, germ. Testament)

1. act juridic prin care cineva își exprimă ultimele dorințe, dispunând asupra felului cum va fi împărțită averea după moartea sa.
2. operă tardivă a unui scriitor sau artist, considerată ca ultima expresie a concepțiilor sale estetice ori literare.
 

testamentar, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. testamentaire, lat. testamentarius)

1. referitor la un testament; stabilit printr-un testament.
 

ab intestat

Parte de vorbire:  loc. adj.  
Etimologie: (lat. ab intestat)

1. (jur.) (despre o succesiune) care se află în absența unui testament, situație în care legea reglementează transmiterea bunurilor.
 

cabală

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. cabale, germ. Kabale)

1. doctrină teozofică iudaică, care, recurgând la o interpretare mistică a Vechiului Testament, și la practici oculte, pretindea a comunica cu spiritele.
2. (fig.) uneltire, intrigă; conspirație.
 

catonian, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. catonien, lat. catonianus)

1. care are caracterul unui caton; demn de un caton; catonic, sever, rigid.
2. regulă ~ă = principiu de drept potrivit căruia validitatea unui legat este condiționată de supoziția că testatorul a murit imediat după facerea testamentului.
 

codicil

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. codicille, lat. codicillus)

1. adaos, modificare ulterioară la un testament.
 

colegatar, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. colégataire)

1. care moștenește împreună cu alții o avere lăsată prin testament.
 

cotitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. quotité)

1. sumă la care se ridică partea fiecăruia dintr-un întreg; cotă.
2. ~ disponibilă = parte din avere de care se poate dispune în viață sau prin testament, liberă de orice obligații legale de moștenire.