Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. harmonie, lat. harmonia)
1. combinare simultană a mai multor sunete (muzicale sau vorbite) în conformitate cu anumite legi.
2. parte a teoriei muzicii care studiază acordurile, relaţiile dintre ele, legile înlănţuirii lor.
3. potrivire a elementelor componente ale unui întreg: concordanţă, acord, consens.
4. ~ imitativă = efect stilistic obţinut prin îmbinarea unor cuvinte ale căror sunete imită un sunet din natură; ~ vocalică = fenomen fonetic caracteristic limbilor fino-ugrice, prin acomodarea timbrului unei vocale cu cel al vocalelor din silabele anterioare.
5. înţelegere deplină între persoane, colectivităţi etc.
Parte de vorbire: s.
Origine: (/I.L./ Caragiale + -ism)
1. fenomenul Caragiale, ale cărui comedii, unice prin timbrul originalităţii inimitabile, ca şi proza de umor şi satiră, valorifică spiritul, ironia amicală sau muşcătoare până la sarcasm, satirizând moravuri politice şi de familie.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. clavioline)
1. instrument muzical care permite reproducerea pe cale electronică a timbrului mai multor instrumente ale unei orchestre simfonice.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. dénasaliser)
1. tr., refl. (despre sunete vorbite) a-şi pierde, a face să-şi piardă timbrul, caracterul nazal.
Parte de vorbire: s.
Origine: (de1- + timbru)
1. modificare a spectrului de frecvenţă, a timbrului unei transmisiuni fonice.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. dysphonie, cf. grec. dys „dificil” + phone „sunet”)
1. (med.) modificare (temporară) a timbrului şi a intensităţii vocii, adesea din cauza deteriorarii corzilor vocale; răguşeală.