Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. cisterciens)
1. s. m. pl. ordin de călugări benedictini din Franţa, din sec. XI, care au jucat un rol deosebit în colportarea formelor arhitectonice ale goticului timpuriu, suprimând la biserici turnurile, portalurile, sculpturile şi vitraliile pictate.
2. adj. care aparţine ordinului cistercienilor (I).
Parte de vorbire: s.m.
Origine: (fr. éoanthropus)
1. maimuţă antropoidă fosilă foarte asemănătoare cu omul; omul de Piltdown.
2. (Notă) Omul de Piltdown a fost o fraudă paleoantropologică în care fragmente osoase au fost prezentate ca rămășițe fosilizate ale unui om timpuriu necunoscut anterior. Înșelătoria a fost demonstrată definitiv abia în 1953, la 41 de ani de la presupusa descoperire.
Parte de vorbire: s.
Origine: (sancr. hinayana, calea îngustă a mântuirii)
1. denumire a budismului timpuriu şi a orientării rămase fidelă acestuia; theravada.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. précoce, lat. praecox)
1. inv. (despre copii) dezvoltat înainte de vârsta normală.
2. apărut, manifestat de timpuriu.
3. (despre plante) care ajunge la maturitate foarte devreme; timpuriu, văratic.
Parte de vorbire: prefix
Origine: (fr. protér/o/-, cf. gr. proteros)
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. xénomorphie)
1. proprietate a unui mineral de a se prezenta şi sub altă formă cristalografică decât cea obişnuită, datorită mineralelor înconjurătoare, formate mai de timpuriu; xenomorfism.