Dictionar

trac 2, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (lat. thracus)

1. adj., s. m. f. (locuitor) din Tracia.
2. adj. care aparținea tracilor; tracic.
3. (s. f.) limbă indo-europeană, vorbită în antichitate, în Dacia și în Pen. Balcanică.
 

tracic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (lat. thracicus)

1. care aparține Traciei sau tracilor; care se referă la Tracia sau la traci; trac.
 

tracologie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. thracologie)

1. disciplină a istoriei care studiază civilizația și limba tracilor.
 

tracomanie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. thracomanie)

1. exagerare a importanței tracilor în elucidarea unor probleme de istorie, cultură etc.