Dictionar

tragic, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.  
Etimologie: (fr. tragique, lat. tragicus)

1. adj. referitor la tragedie, cu caracter de tragedie.
2. (fig.) zguduitor, jalnic, funest.
3. (fam.) care provoacă neplăceri mari; catastrofal.
4. s. n. categorie estetică, sentiment de milă și durere inspirat de înfrângerea sau pieirea, în urma unor împrejurări vitrege, a unor eroi, idealuri sau categorii sociale valoroase.
5. a lua în ~ = a acorda unei întâmplări o gravitate exagerată.
6. s. m. autor de tragedii.
 

tragicomedie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. tragi-comédie, lat. tragicomoedia)

1. operă dramatică în care elementele tragice se îmbină cu incidente comice, având un deznodământ fericit.
2. (fig.) întâmplare care prezintă un amestec de elemente serioase şi hazlii.
 

tragicomic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. tragi-comique)

1. adj. referitor la tragicomedie.
2. s. n. categorie estetică, existenţa simultană a tragicului şi a comicului.
 

catastrofă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. catastrophe, lat. catastropha, gr. katastrophe)

1. momentul rezolvării conflictului unei tragedii clasice greceşti; deznodământ.
2. eveniment tragic, nenorocire mare, dezastru, calamitate.
 

deploraţie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. déploration, lat. deploratio)

1. plângere, lamentare.
2. cântec popular medieval cu subiect tragic sau religios.
 

dramatiza

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. dramatiser)

1. a adapta o lucrare literară epică condiţiilor reprezentării scenice.
2. a face ca ceva să devină impresionant.
3. (ir.) a lua în tragic, a da prea multă importanţă unui eveniment.
 

dramă 1

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. drame, lat., gr. drama)

1. specie a genului dramatic în care tragicul se amestecă cu comicul.
2. ~ muzicală (sau lirică) = (spectacol de) operă.
3. arta dramatică.
4. (fig.) eveniment tragic, zguduitor; nenorocire.
5. frământare, conflict sufletesc puternic, cu consecinţe tragice.
 

existenţialism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. existentialisme, germ. Existentialismus)

1. curent filozofic contemporan care propagă o concepţie tragică asupra existenţei, generată de sentimentul înstrăinării individului şi care preconizează utopic dobândirea libertăţii, prin desprinderea de relaţiile social-istorice concrete.
 

stihomitie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. stichomythie)

1. (ret.) succesiune de replici într-un dialog tragic în care interlocutorii îşi răspund cu câte un singur vers.