Dictionar

Rezultate secundare (Tăgădui;):

Tăgăduială

Parte de vorbire: s.f.
Origine: (tăgădui + -eală)

1. faptul de a tăgădui; negare, contestare; tăgadă, tăgăduire, tăgăduință.

2. (loc. adv.) fără de ~ = fără (de) tăgadă.


Tăgăduicios, -oasă

Parte de vorbire: adj. (învechit)
Origine: (tăgădui + -[i]cios)

1. care poate fi tăgăduit; contestabil, negabil.


Tăgăduire

Parte de vorbire: s.f.
Origine: (vb. tăgădui)

1. acțiunea de a tăgădui și rezultatul ei; tăgăduială, negare, contestare.


Tăgăduitor, -oare

Parte de vorbire: adj., s.m.f.
Origine: (tăgădui + -tor)

1. (persoană) care tăgăduiește, care contestă o afirmație, care nu recunoaște ceva.


Abnega

Parte de vorbire: vb. tr.
Origine: (lat. abnegare)

1. a tăgădui, a nega, a se lepăda de ceva sau de cineva.


Contesta

Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. contester, lat. contestari)

1. a nu recunoaşte ceva; a tăgădui, a nega.

2. (jur.) a face o contestaţie.


Denega

Parte de vorbire: vb.
Origine: (lat., it. denegare)

1. a nega, a tăgădui; a refuza.


Incontestabil, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. incontestable)

1. care nu poate fi contestat; de netăgăduit; sigur.

2. (adv.) fără îndoială; indiscutabil.


Indeniabil, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. indéniable)

1. care nu poate fi negat; incontestabil, de netăgăduit; indenegabil.


Nega

Parte de vorbire: vb.
Origine: (lat. negare)

1. a nu recunoaşte (ceva); a tăgădui, a contesta.

2. a dezminţi.