Parte de vorbire: s.n.
Origine: (germ. Neohumanismus)
1. noua înflorire a umanismului la sfârşitul sec. XIX.
2. mișcare de critică literară de origine americană care s-a desfășurat de la începutul secolului al XX-lea până la cel de-al Doilea Război Mondial și care, susținând că miza literaturii depășește estetica și lingvistica, deoarece sfera ei se extinde la morală și politică, încerca să redefinească umanismul.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (neouman/ism/ + -ist)
1. I. referitor la neoumanism (formă nouă sau reinventată de umanism).
2. II. adept al neoumanismului.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. humaniste)
1. I. care aparține umanismului, privitor la umanism.
2. care este de domeniul culturii clasice, care se consacră studiului operelor clasice greco-latine; umanistic.
3. II. adept, partizan al umanismului.
4. elev de liceu care urmează secția umanistică.
Parte de vorbire: s.m.
Origine: (fr. humaniste)
1. artist, gânditor care aparține umanismului Renașterii; cărturar din epoca Renașterii, care studia operele Antichității.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (greciza, cf. fr. graecisation)
1. acțiunea de a (se) greciza și rezultatul ei; elenizare.
2. asimilarea cu limba și cultura greacă.
3. redarea greacă a numelor străine în cultura europeană (lucru deosebit de popular în epoca umanismului).