Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. urbanisme)
1. ansamblu de științe, tehnici și arte referitoare la organizarea și dezvoltarea spațiilor urbane, în vederea asigurării bunăstării umane și îmbunătățirii relațiilor sociale, prezervând în același timp mediul; urbanistică.
2. comportare plină de politețe, de amabilitate, de bună-cuviință; urbanitate.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. hyperurbanisme)
1. schimbare a formei corecte a unui cuvânt datorită unei analogii greşite şi din dorinţa de a-l face să aibă un aspect mai literar; formă care rezultă din această schimbare.
Parte de vorbire: s.
Origine: (engl., fr. design)
1. /dizáin/ s. n. disciplină care urmăreşte armonizarea estetică a mediului uman, începând de la conceperea obiectelor uzuale şi a mobilelor până la urbanism şi amenajarea peisajului.
2. aspect exterior, fel în care se prezintă un lucru din punct de vedere estetic; estetică industrială.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. hypercorrect)
1. (lingv.) formă ~ă = hiperurbanism.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.f.
Origine: (fr. urbanistique, it. urbanistico)
1. I. referitor la urbanistică; care aparține, care are legătură cu urbanismul; edilitar.
2. II. știință care se ocupă cu proiectarea, construcția și estetica orașelor; urbanism.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. urbanité, lat. urbanitas)
1. politețe fină și delicată, comportare care include multă bunătate naturală; atitudine plină de politețe, de bună-cuviință; (antonime) grosolănie, rusticitate, vulgaritate.
2. faptul de a trăi în oraș; urbanism.
Parte de vorbire: vb. tr., refl.
Origine: (fr. urbaniser)
1. a transforma un loc în oraș (ținând cont de principiile urbanismului); a da, a căpăta un caracter urban, citadin; a (se) orășeniza, (rar) a (se) citadiniza.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (it. urbanistica)
1. ramură a arhitecturii care are ca obiect analiza și dezvoltarea teritoriului urban; arhitectură urbană, urbanism.