Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. bivalence)
1. proprietate a elementelor bivalente (1).
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. carbanion)
1. ion care conţine o pereche de electroni (cu sarcină negativă) neparticipanţi la un atom de carbon, având trei covalenţe.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. carbocation)
1. ion la un atom de carbon având trei covalenţe la o sarcină pozitivă, datorită unui deficit de electroni.
Parte de vorbire: s.
Origine: (lat. catena)
1. lanţ de încreţituri ale scoarţei terestre, formate cam în aceeaşi perioadă de timp; sistem muntos.
2. lanţ de atomi uniţi între ei prin valenţe simple sau multiple.
Parte de vorbire: s.
Origine: (după fr. colligation)
1. (log.) acţiunea de a sintetiza mai multe observaţii.
2. (fiz.) formare a unei legături covalente prin unirea a doi atomi.
Parte de vorbire: s.
Origine: (meta- + structură)
1. (chim., fiz.) reţea cristalină parţial distrusă, în care scheletul reţelei iniţiale se mai păstrează încă, dar în care câmpul de forţe e perturbat şi regula valenţelor, strict respectată la structurile de echilibru, nu mai e verificată.