valenţă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. valence)

1. mărime care arată numărul de atomi de hidrogen (sau echivalenți ai acestuia) cu care se poate combina un atom al unui anumit element sau un radical.
2. (fig.) valoare, semnificație; posibilitate (de dezvoltare).
3. capacitate de combinare a unui cuvânt cu alte cuvinte, în funcție de conținutul noțional și semantic al acestuia.

ambivalenţă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. ambivalence)

1. existenţa concomitentă a două semnificaţii sau aspecte radical diferite.
2. stare psihologică a unui individ care denotă în acelaşi timp tendinţe şi trăiri contradictorii.

bivalenţă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. bivalence)

1. proprietate a elementelor bivalente (1).

covalenţă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (germ. Kovalenz, fr. covalence)

1. legătură chimică prin punerea în comun a unuia sau a mai multor electroni de către fiecare dintre atomii participanţi la formarea unei molecule.

echivalenţă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. équivalence)

1. însușire a tot ceea ce este echivalent; egalitate de valoare, de semnificație etc.
2. (log.) relație între două enunțuri sau judecăți care sunt adevărate sau false împreună.
3. (mat.) relație simetrică, reflexivă și tranzitivă între elementele unei mulțimi.
4. simptom care substituie un altul obișnuit pentru o anumită boală.
5. manifestare patologică la epileptici, care înlocuiește crizele propriu-zise.

electrovalenţă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. électrovalence)

1. legătură chimică stabilită între ioni cu sarcini electrice de semn contrar, datorită forţelor electrostatice de atracţie dintre aceştia.

multivalență

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. multivalence)

1. însușire de a fi multivalent; plurivalență, polivalență.
2. calitatea a ceea ce este multivalent.

adecvaţie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. adéquation, lat. adaequatio)

1. faptul, însuşirea de a fi adecvat; echivalenţă.

ambivalent, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. ambivalent)

1. care prezintă ambivalență.
2. referitor la existența concomitentă a două aspecte radical diferite.
3. care are mai multe valori, mai multe proprietăți, mai multe comportamente diferite, contradictorii, chiar opuse.
4. (antonime) univalent, monovalent.

analogism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. analogisme)

1. analogie, echivalenţă.
2. raţionament prin analogie.

asimilabil, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. assimilable)

1. care poate fi asimilat; care este susceptibil de asimilare.
2. (politică) care este susceptibil să se integreze într-o societate, până la punctul de a se asemăna cu ceilalți.
3. care poate fi integrat într-un alt corp ierarhic prin echivalență.
4. (despre alimente) care este capabil de transformare organică.
5. (despre sol) elemente ~e = elemente din sol pe care plantele le pot absorbi și, după ce le-au supus transformărilor corespunzătoare, le pot incorpora în substanțele proprii.
6. (antonime) neasimilabil, inasimilabil.

atomicitate

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. atomicité)

1. calitatea a ceea ce este atomic; caracter atomic.
2. (înv.) (chimie) numărul de perechi de electroni pe care un atom le poate avea în comun cu alți atomi; valență atomică.
3. (economie) stare de echilibru a pieței caracterizată de numărul mare de cumpărători și vânzători și de faptul că niciunul nu îi domină pe ceilalți prin importanța sa.
4. (programare) calitatea unei operațiuni, sau a unui set de operații, de a rula în întregime, fără a putea fi întreruptă înainte de instrucțiunea finală.

bivalent, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. bivalent)

1. (despre elemente chimice) care are valenţa 2; divalent.
2. cu cromozomi omologi asociaţi în perechi în profaza meiotică.
3. (fig.) care are două valori.