vehicul

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. véhicule, lat. vehiculum)

1. mijloc de transport, cu sau fără autopropulsie, terestru, subteran, în aer sau pe (sub) apă.
2. orice servește a transporta, a transmite un lucru; mijloc de transmitere a unei boli etc.; vector.
3. mediu de dispersie a substanțelor active care intră în componența medicamentelor.
4. dispozitiv optic care dă imaginea dreaptă în lunetele terestre.

aerovehicul

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. aérovehicul)

1. vehicul aerian care se menține și se deplasează în aer; aeronavă.

autovehicul

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. autovéhicule)

1. vehicul cu tracțiune mecanică proprie.

electrovehicul

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (electro- + vehicul)

1. vehicul cu motor electric.

minivehicul

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. mini-véhicul)

1. vehicul de dimensiuni mici.

vehicula

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. véhiculer)

1. a transmite, a difuza, a face să circule.

vehicular, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. véhiculaire)

1. referitor la vehicule.
2. limbă ~ă = limbă care servește comunicării între popoare cu limbi materne diferite, pe un anumit teritoriu.

aderență

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. adhérence, lat. adhaerentia)

1. starea unui lucru care aderă fizic la altul.
2. (în special) acțiunea de a se lipi de o suprafață, sub acțiunea forțelor de atracție dintre molecule; lipire strânsă; aderare, legătură.
3. (med., biol.) faptul, pentru două organe, de a fi sudate unul de celălalt.
4. (medicină) unire accidentală sau morbidă a două părți care sunt separate în stare normală; bridă.
5. (fizică) forță care menține alăturate două corpuri în contact.
6. (construcții) fenomen de legătură între beton și oțel.
7. (metalurgie) fenomen de prindere pe suprafața pieselor turnate a unor cruste, care provoacă defecte.
8. (prin ext.) solidarizare conștientă.
9. (botanică) concreștere intimă și secundară, necongenitală, a organelor similare învecinate, obișnuit separate (frunze, petale, antere).
10. (mecanică) legătura roților cu solul care permite unui vehicul să se deplaseze înainte.
11. (fig.) atașament puternic (față de un partid, o credință etc.).
12. (antonime) inaderență, neaderență, nonaderență.

aeroamfibiu, -ie

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. aéroamphibie)

1. (vehicul cu pernă de aer) adaptat la navigația aeriană și pe apă.

aeroautomobil

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (aero- + automobil)

1. vehicul terestru care se poate susține deasupra solului prin o pernă de aer.

aerodinamic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. aérodynamique)

1. adj. referitor la aerodinamică.
2. (despre vehicule sau profilul lor) construit în așa fel, încât să întâmpine la înaintare o rezistență minimă la frecarea cu aerul.
3. s. f. ramură a mecanicii fluidelor care studiază mișcarea corpurilor într-un mediu gazos.

aerodinamician, -ă

Parte de vorbire:  s.m.f.  
Etimologie: (fr. aérodynamicien)

1. specialist în aerodinamică.
2. (aeronautică) inginer care proiectează, dezvoltă și îmbunătățește profilurile vehiculelor propulsate în spațiul aerian.

aerodină

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. aérodyne)

1. vehicul aerian mai greu decât aerul.