Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. actant, germ. Aktant)
1. (lingv.) autor al acţiunii verbului; subiect.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. adverbal)
1. pe lângă, care determină un verb.
2. care este legat de verb, care depinde de verb (*acuzativul sau ergativul (în funcție de limbă) este cazul determinant adverbal imediat).
3. care se referă la relația verbului cu alți termeni ai propoziției.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. circonstanciel)
1. care depinde de o circumstanţă.
2. complement ~ (şi s. n.) = complement care arată împrejurarea în care se desfăşoară acţiunea verbului; propoziţie ~ă (şi s. f.) = propoziţie subordonată cu funcţie de complement circumstanţial al unui verb din regentă.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. comparatif, lat. comparativus)
1. bazat pe comparaţie; pentru o comparaţie.
2. metodă ~ă = metodă de cercetare în lingvistica istorică, constând în reconstituirea faptelor de limbă din trecut, nescrise, prin compararea metodică a unor fapte corespunzătoare de mai târziu din diferite limbi existente; gramatică ~ă = disciplină care studiază, prin comparaţie, structura gramaticală a limbilor înrudite.
3. (gram.) grad ~ (şi s. n.) = formă a adjectivului şi a adverbului care exprimă superioritatea, inferioritatea sau egalitatea între mai multe obiecte.
Parte de vorbire: s.
Origine: (lat. comparatio, după fr. comparaison)
1. stabilire a asemănărilor şi deosebirilor dintre lucruri, fiinţe, idei; comparare.
2. categorie gramaticală a adjectivului şi adverbului, prin care se evidenţiază un anumit grad al însuşirii.
3. termen de ~ = expresie, idee care serveşte pentru a compara ceva.
4. figură de stil constând în relevarea raportului de asemănare dintre două lucruri, persoane sau acţiuni.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. concordance)
1. faptul de a concorda; potrivire, acord, corespondenţă (II, 1).
2. ~a timpurilor = ansamblu de reguli potrivit cărora se fixează timpul verbului dintr-o propoziţie dependentă în acord cu timpul verbului din propoziţia regentă; corespondenţa timpurilor.
3. îmbinare armonioasă de sunete.
4. (geol.) raportul dintre două (serii de) straturi care s-au sedimentat continuu.
5. specie evoluată de index (glosar), larg cultivată în filologia anglo-saxonă şi chiar în cea romanică, constând în listarea cuvintelor, însoţite fiecare de un microcontext pertinent pentru înţelegerea lor.