Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. circonflexe, lat. circumflexus)
1. curbat în semicerc, arcuit.
2. accent ~ = semn diacritic ( ^ ), specific limbii franceze, care marchează vocalele lungi urmate de o consoană (vocală) dispărută ulterior.
3. (despre artere, vene, nervi) care înconjură, care are un traiect răsucit.
4. (despre plante) cu ramurile curbate în jos.
Parte de vorbire: s.
Origine: (germ. Komma, fr., it. comma)
1. (muz.) interval greu perceptibil, între două note enarmonice.
2. semn care indică (în muzica instrumentală) frazele şi (în muzica vocală) locurile unde se respiră.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (germ. Konsonant)
1. sunet elementar din limbile vorbite, pronunțat printr-o blocare sau o restrângere semnificativă a căii vocale, suficient de tare pentru a fi auzit; sunet al vorbirii caracterizat, spre deosebire de vocale, prin faptul de a nu putea fi singurul constituent sau singurul tip de constituent al unui cuvânt (conceptul modern de „consoană” nu mai necesită apariția concomitentă cu o vocală); consoană.
2. desemnează literele alfabetului diferite de vocale.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. diphtongue, lat. diphtonus, gr. diphtongos)
1. emisiune vocalică din două sunete diferite (semivocală şi vocală) pronunţate în aceeaşi silabă.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. ligature, lat. ligatura)
1. legare cu un fir de ață ori de catgut a unui vas sangvin sau organ tubular; firul însuși.
2. (poligr.) semn grafic care conține mai multe litere; logotip.
3. (în notația muzicală vocală) grup de note legate printr-o linie care se referă la o singură silabă.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. strophique)
1. (despre versuri) care formează strofe.
2. (despre o piesă vocală) care se repetă identic, de fiecare dată însă pe versuri diferite.
3. (geol.) mişcare ~ă = mişcare tectonică verticală.