Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. vocation, lat. vocatio)
1. aptitudine, înclinare specială pentru o anumită artă, ştiinţă sau profesiune; predispoziţie, chemare.
2. (jur.) ~ succesorală = drept al cuiva de a veni la o succesiune ca rudă sau ca soţ supravieţuitor.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. évocation, lat. evocatio)
1. evocare.
2. (jur.) trimitere a unei cauze spre judecare la altă instanţă.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. invocation, lat. invocatio)
1. acțiunea de a invoca și rezultatul ei; invocare.
2. acțiunea de a chema ajutorul sau prezența unei ființe superioare, în special prin rugăciune; (prin metonimie) rugăciune scurtă.
3. procedeu artistic, rugăminte prin care poetul se adresează muzelor sau unor divinități pentru a-l inspira.
4. (programare) acțiunea de a invoca o funcție: apel.
Parte de vorbire: s.f. (înv.)
Origine: (fr. provocation, lat. provocatio)
1. acțiunea de a provoca și rezultatul ei; provocare.
2. acțiunea de a împinge o persoană prin cuvinte, gesturi etc. să comită o faptă.
3. comportament manifestat prin cuvinte, gesturi, acțiuni provocatoare, care caută să trezească sentimente, reacții, chiar agresive și posibil disproporționate în raport cu acel comportament.
Parte de vorbire: s.f. (înv.)
Origine: (fr. révocation, lat. revocatio)
1. acțiunea de a revoca și rezultatul ei; anulare, vorbind despre un lucru sau un act; demitere, vorbind despre o persoană; revocare.
2. retragere a unei afirmații, a unui cuvânt etc.; revenire asupra celor spuse sau scrise; retractare, revocare.
3. (var.) revocațiune, (rar) revocăciune.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. célibataire)
1. I. care trăiește în celibat, pentru o vreme sau pentru totdeauna.
2. care nu este căsătorit, care nu a fost niciodată căsătorit și care are vârsta legală pentru a putea fi.
3. II. persoană care trăiește în celibat, prin vocație sau din necesitate.
4. persoană (în special bărbat) care nu este și nu a fost niciodată căsătorită.
Parte de vorbire: s.f. (înv.)
Origine: (fr. convocation, lat. convocatio)
1. acțiunea de a convoca și rezultatul ei; convocare.
2. act prin care o autoritate competentă convoacă una sau mai multe persoane.
3. înștiințare scrisă, scrisoare, bilet, care invită oamenii să se prezinte.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. disposition, lat. dispositio)
1. prevedere obligatorie cuprinsă într-un act normativ; măsură, hotărâre luată de un organ ierarhic superior, obligatorie pentru organul în subordine; ordin.
2. ~ de plată = ordin scris prin care o întreprindere, organizaţie, instituţie etc. dispune băncii să facă anumite plăţi din contul său; la ~ = la îndemână.
3. dispunere, aşezare într-o anumită ordine; alcătuire potrivit unui anumit plan.
5. posibilitate de a dispune (de).
6. aptitudine, înclinaţie; vocaţie.
7. (pl.) pregătiri, preparative.
8. (var.) (înv.) dispozițiune.
Parte de vorbire: s.
Origine: (evoca)
1. faptul de a evoca; amintire, aducere-aminte; evocaţie
2. scriere literară în care se evocă ceva.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr., port. fado)
1. cântec popular portughez, deopotrivă plângător și pasional, acompaniat de chitară, și ale cărui versuri sunt adesea o invocație către destin.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. invocatoire, invocateur; din lat. invoco „chemare”)
1. I. care se folosește la invocație; care ține de sau care decurge din invocație; care face o invocație, care invocă.
2. II. persoană care face o invocație, care invocă.