Rezultate secundare (Vorbitor;):
Parte de vorbire: s.
Origine: (tele1- + vorbitor)
1. instalaţie telefonică specială care permite ca vocea celui care vorbeşte să fie auzită simultan de mai multe posturi.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f., III. s.n.
Origine: (vorbi + -tor; III. fr. parloir)
1. I. care vorbește; care folosește limbajul articulat.
2. care vorbește plăcut (și mult); vorbăreț, comunicativ.
3. care constituie o dovadă serioasă; care vorbește de la sine; evident, edificator, elocvent.
4. II. persoană care vorbește, care folosește limbajul articulat.
5. persoană care povestește, care discută cu alții.
6. persoană care are darul de a vorbi frumos și liber în public; orator.
7. III. cameră specială în cămine, în cazărmi etc., destinată întrevederilor celor internați cu persoane venite din afară; parloar.
8. difuzor pentru amplificarea vocii.
Parte de vorbire: adv. (înv.)
Origine: (vorbitor + -ește)
Parte de vorbire: s.f. (înv.)
Origine: (vorbitor + -ie)
1. însușirea de a fi elocvent; arta de a vorbi frumos, emoționant, convingător; elocvență.
2. vorbă multă și fără rost; vorbărie.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. anglophone)
1. I. care vorbește engleza; care se exprimă în engleză.
2. (regiune) unde se vorbește engleza.
3. II. vorbitor de limbă engleză.
4. persoană care folosește de obicei engleza ca limbă de comunicare.
Parte de vorbire: s.m.f.
Origine: (după germ. Vorredner)
1. vorbitor care precedă într-o adunare alt vorbitor.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. arabophone)
1. (vorbitor) de limbă arabă.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. bilinguisme)
1. situaţie a unui vorbitor bilingv.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. compétence, lat. competentia)
1. capacitate a cuiva de a se pronunţa asupra unei probleme, de a face ceva.
2. aptitudine, calitate a unei autorităţi, a unui funcţionar de a exercita anumite atribuţii.
3. a fi de ~a cuiva = a intra în atribuţiile cuiva; a-şi declina ~a = a se declara fără autoritate, fără pregătirea necesară sau legală pentru a soluţiona un litigiu.
4. ştiinţa lingvistică implicită, interiorizată de subiecţii vorbitori ai unei limbi.
5. particularitate a unui agent morfogenetic de a deplasa elementele unei roci.
6. (biol.) capacitate a celulelor de a reacţiona la semnale de dezvoltare.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. conférencier)
1. cel care ţine o conferinţă, vorbitor.
2. grad în învăţământul superior.