Dictionar

Rezultate secundare (Vorbitor;):

Televorbitor

Parte de vorbire: s.
Origine: (tele1- + vorbitor)

1. instalaţie telefonică specială care permite ca vocea celui care vorbeşte fie auzită simultan de mai multe posturi.


Vorbitor, -oare

Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f., III. s.n.
Origine: (vorbi + -tor; III. fr. parloir)

1. I. care vorbește; care folosește limbajul articulat.

2. care vorbește plăcut (și mult); vorbăreț, comunicativ.

3. care constituie o dovadă serioasă; care vorbește de la sine; evident, edificator, elocvent.

4. II. persoană care vorbește, care folosește limbajul articulat.

5. persoană care povestește, care discută cu alții.

6. persoană care are darul de a vorbi frumos și liber în public; orator.

7. III. cameră specială în cămine, în cazărmi etc., destinată întrevederilor celor internați cu persoane venite din afară; parloar.

8. difuzor pentru amplificarea vocii.


Vorbitorește

Parte de vorbire: adv. (înv.)
Origine: (vorbitor + -ește)

1. prin discuții.


Vorbitorie

Parte de vorbire: s.f. (înv.)
Origine: (vorbitor + -ie)

1. însușirea de a fi elocvent; arta de a vorbi frumos, emoționant, convingător; elocvență.

2. vorbă multă și fără rost; vorbărie.


Anglofon, -ă

Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. anglophone)

1. I. care vorbește engleza; care se exprimă în engleză.

2. (regiune) unde se vorbește engleza.

3. II. vorbitor de limbă engleză.

4. persoană care folosește de obicei engleza ca limbă de comunicare.


Antevorbitor, -oare

Parte de vorbire: s.m.f.
Origine: (după germ. Vorredner)

1. vorbitor care precedă într-o adunare alt vorbitor.


Arabofon, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. arabophone)

1. (vorbitor) de limbă arabă.


Bilingvism

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. bilinguisme)

1. situaţie a unui vorbitor bilingv.


Competenţă

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. compétence, lat. competentia)

1. capacitate a cuiva de a se pronunţa asupra unei probleme, de a face ceva.

2. aptitudine, calitate a unei autorităţi, a unui funcţionar de a exercita anumite atribuţii.

3. a fi de ~a cuiva = a intra în atribuţiile cuiva; a-şi declina ~a = a se declara fără autoritate, fără pregătirea necesară sau legală pentru a soluţiona un litigiu.

4. ştiinţa lingvistică implicită, interiorizată de subiecţii vorbitori ai unei limbi.

5. particularitate a unui agent morfogenetic de a deplasa elementele unei roci.

6. (biol.) capacitate a celulelor de a reacţiona la semnale de dezvoltare.


Conferenţiar, -ă

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. conférencier)

1. cel care ţine o conferinţă, vorbitor.

2. grad în învăţământul superior.