Dictionar

Rezultate secundare (împuternicire):

Autorizaţie

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. autorisation)

1. permisiune (dată de o autoritate); împuternicire.

2. înscris care dovedeşte o împuternicire.


Delegaţie

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. délégation, lat. delegatio)

1. împuternicire de a acţiona într-un anumit fel în numele cuiva.

2. act prin care cineva este desemnat ca delegat.

3. grup de persoane împuternicit cu o misiune specială.


învestire

Parte de vorbire: s.
Origine: (învesti)

1. acţiunea de a învesti.

2. împuternicire dată cuiva pentru exercitarea unui drept, a unei autorităţi etc.

3. confirmare într-o demnitate.


Mandat

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. mandat, germ. Mandat)

1. împuternicire dată cuiva de către o persoană sau o autoritate de a vorbi ori de a lucra în numele său.

2. teritoriu sub ~ = formă de administrare a fostelor colonii, încredințate după primul război mondial spre administrare altor state.

3. funcție, putere pe care o deține un membru ales de o adunare.

4. act procedural prin care cineva este chemat în fața justiției sau încarcerat.

5. ordin de plată dat de un deponent de fonduri depozitarului său.

6. ~ poștal = formular-tip pentru expedierea banilor prin poștă.


Procură

Parte de vorbire: s.
Origine: (germ. Procura)

1. împuternicire scrisă, legalizată, prin care cineva poate acţiona în numele altcuiva; mandat.


Credențional

Parte de vorbire: s.n. (învechit)
Origine: (necunoscută)

1. document prin care deputatul sinodului își mărturisea credința; mandat de membru al sinodului.

2. (Marea Unire din 1918) listă cu numele delegaților trimiși de o circumscripție electorală; împuternicire, mandat.