Parte de vorbire: s.
Origine: (încânta)
1. sentiment de bucurie, de satisfacţie; farmec.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (auto- + încântare)
1. satisfacție de sine la care ajunge cineva, adesea fără a aștepta aprecierile celorlalți; automulţumire.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. admirer, lat. admirare)
1. a privi, a preţui cu sentimente de încântare, de mirare şi plăcere.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. admiration, lat. admiratio)
1. sentiment de încântare, de apreciere deosebită (faţă de cineva sau de ceva).
Parte de vorbire: s.
Origine: (auto1- + mulţumire)
1. mulţumire de sine, în urma unor succese, care duce la suficienţă, stagnare; autoîncântare.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (germ. elysäisch)
1. plin de încântare, paradiziac.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. extase, gr. ekstasis)
1. stare emoțională de exaltare, care se naște din contemplarea unor lucruri extraordinare și în care toate preocupările și sentimentele dispar în fața unui singur sentiment dominant de admirație.
2. afecțiune nervoasă în care bolnavul, sub imperiul unei idei fixe, nu mai are senzații.
3. admirație profundă, încântare.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. fureur, lat. furor)
1. mânie, delir furios, furie.
2. pasiune violentă; încântare.
3. (fam.) a face ~ori = a provoca admiraţie (prin aspectul exterior).