Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. scoliaste)
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. scolie)
1. cântec aedic în Grecia antică, cu acompaniament instrumental.
2. adnotare gramaticală sau critică la un text clasic.
3. remarcă relativă la o problemă, la o teoremă rezolvată sau demonstrată anterior.
Parte de vorbire: afix
Origine: (fr. scolio-, -skoliose, cf. gr. skolios)
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. scoliotique)
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. scoliose)
1. încovoiere laterală a coloanei vertebrale (în regiunea dorsală).
Parte de vorbire: adj., s.
Origine: (lat. absolutorius, fr. absolutoire, /II/ germ. Absolutorium)
1. adj. care iartă un delict, un păcat etc.
2. s.n. act juridic prin care cineva este absolvit de o datorie, de o obligaţie.
3. act de absolvire a unei şcoli.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. alexandrin, lat. alexandrinus)
1. referitor la civilizaţia elenistică din Alexandria; din epoca elenistică.
2. şcoala ~ă = numele mai multor şcoli filozofice de orientare mistică şi eclectică din perioada elenismului târziu.
3. de o subtilitate excesivă.
4. artă ~ă = artă greacă din epoca elenistică în Egiptul ptolemeic; vers ~ (şi s. m.) = vers iambic de 12 silabe, cu cezură la mijloc, specific poeziei clasice franceze; poezie ~ă = poezie de tip rafinat, erudit, uneori ezoteric, proprie epocii alexandrine.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. alexandrinisme)
1. ansamblu de manifestări ale civilizaţiei elenistice din Alexandria.
2. sistem filozofic al şcolii alexandrine.
3. stil ornat, subtil şi uneori obscur, propriu poeţilor greci din epoca alexandrină.
4. caracter rafinat, erudit, subtil şi decadent al unei arte, al unei filozofii.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. ataraxie)
1. stare de linişte sufletească, liberă de griji şi temeri, urmărită ca ţel suprem de mai multe şcoli filozofice.
2. (med.) stare patologică de pasivitate a unui organ, a unei funcţii.
Parte de vorbire: vb. refl.
Origine: (auto- + instrui)
1. a dobândi cunoștințe sau abilități din proprie inițiativă, în afara școlii și fără profesori; a se instrui singur.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. aviver)
1. a da unui material textil, unei piei o nuanţă mai vie prin tratarea cu anumite substanţe.
2. a face să sângereze feţele unei plăgi sau fistule.
4. (fig.) a învenina, a irita; a răscoli (o durere).