Parte de vorbire: I. adj., II. s.n.
Origine: (fr. additif, lat. additivus „care se adaugă la”)
1. I. care este adăugat, care se adaugă, care se adiționează, care completează.
2. (mat.) referitor la operația de adunare; care provine dintr-o adunare.
3. (fizică) (despre o proprietate, un efect) exprimat printr-o mărime fizică ale cărei valori se însumează algebric.
4. II. lucru adăugat, completare, supliment.
5. (industrie) constituent secundar, substanță care, adăugată unor produse, le ameliorează unele proprietăți.
6. (industria alimentară) produs destinat să modifice gustul sau parfumul, să prelungească conservarea.
7. (petrochimie) denumire generică pentru diferitele produse care sunt încorporate în benzină pentru a o face mai puțin detonantă; în uleiuri pentru a le îmbunătăți calitățile de lubrifiere, rezistența la oxidare, punctul de îngheț sau indicele de vâscozitate; în bitumuri pentru emulsionare.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. arsenal, it. arsenale)
1. întreprindere (militară) pentru fabricarea sau repararea armamentului sau muniţiilor.
2. (fig.) ansamblul mijloacelor de luptă, de care se serveşte cineva într-o acţiune, profesie etc.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. asservir)
1. a supune (un popor, o ţară) unor interese sau puteri străine, a subjuga.
Parte de vorbire: s.n. (germanism)
Origine: (germ. Blitzkrieg)
1. tactică militară ofensivă care vizează obținerea unei victorii decisive prin angajarea localizată și limitată în timp a unui puternic set de forțe motorizate, terestre și aeriene; ofensivă (militară) care urmărește obținerea cât mai rapidă a unei victorii decisive; război „fulger”.
Parte de vorbire: s.
Origine: (it. cappella, /2/germ. Kapelle)
2. altar lateral al unei biserici.
3. încăpere într-o clădire, cu un altar, unde se poate oficia slujba religioasă.
4. formaţie vocală sau instrumentală a unei capele (1) sau curţi princiare.
6. orchestră de proporţii reduse; fanfară (militară).
7. grinda superiară a unui cadru de lemn care susţine tavanul unei lucrări miniere.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. circulation, lat. circulatio)
1. mişcare, deplasare (de oameni, de vehicule pe o cale de comunicaţie etc.).
2. mişcare a unui corp într-un circuit.
3. a pune în ~ = a face să intre în uz.
4. mişcare a sângelui în aparatul circulator şi a servei în plante.
5. (ec.) schimb de bunuri, de mărfuri.
6. ~ bănească (sau monetară) = circulaţia banilor în procesul schimbului.