comandament

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. commandement)

1. organ de comandă (într-o mare unitate militară etc.).
2. (fig.) sentință, precept, normă, regulă.
3. (jur.) act prin care creditorul, prin mijlocirea unui agent judecătoresc, începe executarea imobiliară, somând pe debitor să plătească datoria.

aplicație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. application, lat. applicatio)

1. punere în practică; aplicare.
2. punct de ~ = punct în care se exercită o forță asupra unui corp; școală de ~ = instituție școlară atașată pe lângă o instituție de pregătire a cadrelor, în care se face practică pedagogică.
3. (mil.) formă de pregătire a comandamentelor și trupelor prin rezolvarea unor situații de luptă ipotetice.
4. (fig.) aptitudine, talent.

cartier

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. quartier)

1. parte a unui oraș, deosebită de celelalte printr-un caracter specific, propriu; locuitorii respectivi.
2. comandament al unei mari unități militare.
3. marele ~ general = organul suprem de conducere a armatei în timp de război.
4. loc unde este cantonată o armată; tabără.
5. porțiune a unei nave în fiecare bord înapoia traversului, deasupra liniei de plutire.
6. porțiune a unei vergi, între bază și capătul ei.
7. (herald.) fiecare din compartimentele unui scut.

comandatură

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (germ. Kommandatur)

1. comandament (al trupelor germane de ocupație).

comunicat

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. communiqué)

1. înștiințare oficială difuzată prin presă, radio etc. asupra anumitor tratative diplomatice, evenimente etc.
2. buletin oficial al comandamentului suprem al unei armate prin care publicul este informat în timp de război cu privire la operațiile militare.

divizie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (rus. diviziia)

1. mare unitate militară din mai multe regimente de arme diferite sau mai multe nave de același tip.
2. comandamentul unei asemenea unități militare.
3. categorie de calificare a echipelor sportive.
4. ansamblu de mai multe birouri sub direcția unui șef; secție, serviciu (la căile ferate).

parlamentar, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.  
Etimologie: (fr. parlementaire, it. parlamentario)

1. adj. referitor la parlament.
2. regim ~ = regim al unui stat în care guvernul răspunde pentru activitatea sa în fața parlamentului.
3. potrivit uzanțelor admise în parlament.
4. referitor la acțiunea de a parlamenta.
5. s. m. membru al parlamentului.
6. persoană delegată, în timp de război, să ducă tratative de pace sau de armistițiu cu comandamentul inamic.