Dictionar

compromis

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. compromis)

1. înțelegere, acord bazat pe renunțări și concesii reciproce.
2. înțelegere potrivit căreia părțile în litigiu se supun judecății unor arbitri.
 

compromisoriu, -ie

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. compromissoire)

1. în legătură cu un compromis.
2. care prevede recurgerea la arbitraj în cazul unui litigiu între părți.
3. clauză ~ie = clauză a unui contract prin care se stipulează că dificultățile care ar putea surveni din executarea lui urmează să fie rezolvate de arbitri.
4. judecată ~ie = judecată pronunțată de arbitri.
 

compromisoriu, -ie

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. compromissoire)

1. în legătură cu un compromis.
2. care prevede recurgerea la arbitraj în cazul unui litigiu între părți.
3. clauză ~ie = clauză a unui contract prin care se stipulează că dificultățile care ar putea surveni din executarea lui urmează să fie rezolvate de arbitri.
4. judecată ~ie = judecată pronunțată de arbitri.
 

concesie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. concession, lat. concessio)

1. cedare, renunțare (la ceva) în interesul altuia.
2. compromis.
3. figură retorică constând din acordarea unei aprobări părții adverse pentru a o putea respinge mai apoi cu ușurință; epitropă.
 

doctrinarism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. doctrinarisme)

1. curent politico-ideologic din Franța, fundat sub Restaurație, care preconiza o politică de compromis între absolutism și liberalism.
 

integralism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (it. integralismo, fr. intégralisme)

1. curent de avangardă în literatura dintre cele două războaie mondiale care proclamă o artă a imediatului și a autenticității totale.
2. aspirație către actualizarea completă a propriei ideologii în viața social-politică.
3. calitatea, caracterul a ceea ce este integral, a ceea ce nu admite nici o restricție, nici un compromis.
 

intransigent, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. intransigeant, it. intransigente)

1. care nu admite să facă concesii, compromisuri; neînduplecat; incoruptibil.
 

intransigență

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. intransigeance, it. intransigenza)

1. atitudine necruțătoare, refuz al compromisurilor.