concilia

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. concilier, lat. conciliare)

1. a soluționa un diferend pe cale amicală; a pune de acord.
2. (jur.) a încerca aplanarea sau evitarea unui litigiu prin împăcarea părților.

conciliabil, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.n.  
Etimologie: (I. fr. fr conciliable, II. lat. conciliabulum)

1. I. care se poate împăca ușor; care poate fi conciliat.
2. care nu cuprinde nici o contrazicere.
3. (anton.) inconciliabil, ireconciliabil.
4. II. consfătuire (secretă) în care se plănuiește ceva (abuziv).
5. adunare de (preoți) schismatici.

conciliabul

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. conciliabule, lat. conciliabulum)

1. consfătuire secretă între persoane care plănuiesc ceva (nepermis).
2. reuniune a prelaților schismatici.

conciliant, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. conciliant)

1. care se lasă ușor înduplecat; împăciuitor.

conciliar, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. conciliaire)

1. referitor la conciliu; sinodal.

conciliație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. conciliation, lat. conciliatio)

1. conciliere.
2. procedură, în dreptul internațional, urmărind înlăturarea conflictelor.
3. figură retorică în care se folosește un argument „ostil” pentru propria cauză.

conciliator, -oare

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. conciliatoire, /II/ conciliateur, lat. conciliator)

1. adj. care tinde spre un acord, spre împăcare; împăciuitor.
2. s. m. f. împăciuitorist.

amiabil, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. amiable)

1. care se comportă ca un prieten, care arată prietenie; înțelegător, prietenos.
2. care acționează sau care se face prin blândețe și conciliere; binevoitor, conciliator.
3. (despre litigii, conflicte etc.) care se reglează în general printr-o tranzacție, în afara oricăror proceduri judiciare.
4. (științe juridice) care este rezolvat prin negociere, pe cale diplomatică.

centrism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. centrisme, rus. ţentrizm)

1. curent politic oportunist și conciliatorist în sânul partidelor social-democratice, caracterizat printr-o poziție de mijloc, situată între oportuniștii fățiși și aripa revoluționară marxistă.
2. tip de coaliție politică ce grupează, împotriva partidelor situate la extreme, forțele situate la centru.

cognitiv, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. cognitif)

1. care se referă la cunoaștere; care este capabil de cunoaștere.
2. (psihologie aplicată) care se referă la mijloacele și mecanismele de dobândire a cunoștințelor.
3. test ~ = test de cunoștințe sau de eficiență (spre deosebire de testul de aptitudini).
4. (lingvistică) funcție ~ă = funcția de comunicare care se traduce în limbaj prin fraza asertivă folosită pentru a informa, pentru a face cunoscut un gând unui interlocutor; funcție referențială a limbajului.
5. psihologie ~ă = studiul științific al proceselor mentale precum atenția, utilizarea limbajului, memoria, percepția, rezolvarea problemelor, creativitatea și raționamentul; psihologia cunoașterii.
6. (psihologie) tulburare ~ă = termen care desemnează o tulburare mintală care afectează în special și în principal memoria.
7. (psihologie) disonanță ~ă = disconfort mental cauzat de două cogniții ireconciliabile.
8. bulă ~ă = limitarea conexiunilor sociale ale unei persoane prin cultura sa și informațiile accesibile acesteia prin intermediul noilor tehnologii.
9. hartă ~ă = diagramă care permite de a reprezenta vizual și de a urma calea asociativă a gândirii.

conciliatorism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (it. conciliatorismo)

1. atitudine, acțiune conciliatoare.
2. împăciuitorism.

extrem, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. extrême, lat. extremus)

1. adj. situat în punctul cel mai îndepărtat; de la capăt; la vârf.
2. care are cea mai mare sau cea mai mică dintre valorile posibile ale unei mărimi.
3. (fig.; despre doctrine, idei politice etc.) pe pozițiile cele mai neconciliatoare.
4. foarte mare, exagerat.
5. (despre remedii etc.) foarte energic, doar în cazuri desperate.
6. s. m. (mat.) primul și ultimul termen al unei proporții.
7. s. n. (mat.) valoarea extremă, maximă și minimă, a unei funcții.
8. numărătorul primului raport și numitorul celui de-al doilea într-o proporție.
9. s. f. margine; limită ultimă.
10. a trece de la o extremă la alta = a trece de pe o poziție pe alta diametral opusă; extremă dreaptă (sau stângă) = grup politic care se manifestă prin idei și acțiuni ultraradicale, exagerate și rigide.
11. cea mai mare sau cea mai mică valoare a unei mărimi.
12. jucător care ocupă locul cel mai înaintat din stânga sau din dreapta în formația de jos a unei echipe de fotbal, de handbal sau de hochei.

ireconciliabil, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. irréconciliable, lat. irreconciliabilis)

1. care nu vrea să accepte reconcilierea; care refuză orice împăcare (cu cineva sau ceva); de neîmpăcat, nereconciliabil.
2. (antonime) reconciliabil, conciliabil.