Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. confronter, lat. confrontare)
1. tr. (jur.) a pune faţă în faţă mărturii, acuzaţii pentru a controla concordanţa celor declarate.
2. a pune faţă în faţă (opere, acte, obiecte) pentru a (le) verifica sau a (le) compara.
3. refl. a avea de făcut faţă, de găsit o soluţie unei probleme, unei dificultăţi.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. confrontation, lat. confrontatio)
1. acțiunea de a confrunta, de a pune față în față, de a opune lucruri, fapte, idei etc. și rezultatul ei; confruntare.
2. conversație în timpul căreia interlocutorii se confruntă.
3. (drept penal) acțiunea de a confrunta un acuzat cu victima sau cu un martor.
4. (var.) (înv.) confruntațiune.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (engl. apiphobia)
1. teamă patologică de albine, care poate apărea spontan sau în urma unei confruntări traumatizante cu obiectul fobiei (mușcătura de insectă); melisofobie.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (fr. aporétique)
1. I. care are aspectul unei aporii, de aporie.
3. care se confruntă cu o contradicție insolubilă în raționament (aporie).
4. II. adept al filozofiei scepticului Pyrrhon.
5. cel care studiază aporiile.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. collationner)
1. a confrunta o copie cu originalul.
2. a compara între ele manuscrise şi ediţii pentru a stabili variantele.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. collision, lat. collisio)
1. lovire, ciocnire de tendinţe, forţe, de interese contrare; conflict.
2. izbire puternică între două corpuri care se mişcă în sensuri opuse.
3. (fig.) încăierare, confruntare.
4. abordaj.
5. ~ omonimică = întâlnire a două sau mai multe cuvinte omonime.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. comparer, lat. comparare)
1. tr., refl. a (se) pune alături pentru a stabili asemănările şi deosebirile; a (se) confrunta.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. confrontation, lat. confrontatio)
1. acțiunea de a confrunta, de a pune față în față, de a opune lucruri, fapte, idei etc. și rezultatul ei; confruntare.
2. conversație în timpul căreia interlocutorii se confruntă.
3. (drept penal) acțiunea de a confrunta un acuzat cu victima sau cu un martor.
4. (var.) (înv.) confruntațiune.