Parte de vorbire: s.
Origine: (lat., fr. consul)
1. (în Roma antică) fiecare dintre cei doi magistraţi care se alegeau anual pentru a exercita puterea supremă.
2. fiecare dintre cei trei magistraţi supremi care au guvernat Republica Franceză între 1799 şi 1804.
3. agent diplomatic însărcinat să reprezinte şi să apere interesele administrativ-juridice şi economice ale ţării sale şi ale compatrioţilor săi într-o ţară străină.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. consulaire, lat. consularis)
1. referitor la consul sau la consulat.
2. corp ~ = totalitatea consulilor (3) dintr-o ţară.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. consulat, lat. consulatus)
1. (în Roma antică) perioadă de guvernare a unui consul (1).
2. guvernare consulară a Republicii Franceze între 1799 şi 1804.
3. reprezentanţă diplomatică a unui stat în alt stat, inferioară ambasadei; sediul reprezentanţei.
Parte de vorbire: s.
Origine: (lat. consultum)
1. examinare a unui bolnav de către o comisie medicală pentru stabilirea diagnosticului şi indicarea tratamentului.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. consulter, lat. consultare)
1. tr. a cere sfatul, părerea cuiva, a lua avizul unui specialist.
2. a cerceta pentru informare, documentare.
3. (despre medici) a examina un bolnav, a da o consultaţie (2).
4. refl. a se (con)sfătui.
Parte de vorbire: s.m.f.
Origine: (fr. consultant, rus. konsultant)
1. specialist al unei instituţii etc. care dă consultaţii.
2. profesor universitar pensionat care ţine cursuri (facultative), are ore de consultaţie şi conduce doctoranzi.
4. fost sportiv invitat să comenteze un meci sau știri sportive.
Parte de vorbire: s.
Origine: (consult + -anţă)
1. oferirea de sfaturi calificate în probleme de conducere şi organizare.
Parte de vorbire: s.
Origine: (lat. auspicium, fr. auspice)
1. (la romani) prevestire făcută de auguri (I).
2. dreptul de a lua auspiciile (rezervat consulilor, pretorilor şi cenzorilor).
3. (rar) protecţie.
4. sub ~iile cuiva = sub egida, sub patronajul cuiva; sub cele mai bune ~ii = în împrejurări favorabile.
Parte de vorbire: s.
Origine: (lat. cancellarius)
1. (în evul mediu) şeful cancelariei şi al arhivei regale sau imperiale.
2. înalt demnitar, prim-ministru în Germania şi, odinioară, în Rusia şi în Austria.
3. înalt demnitar al unei instituţii în unele ţări (Anglia, Franţa etc.).
4. lord ~ = preşedintele Camerei Lorzilor în Anglia.
5. şeful cancelariei unei reprezentanţe diplomatice sau consulare.
6. şef administrativ al unor universităţi din S.U.A.
Parte de vorbire: s.
Origine: (it. cancelleria, rus. kanceliariia)
1. birou, secţie a unei instituţii admi-nistrative.
2. sală într-o şcoală, loc de adunare a cadrelor didactice.
3. serviciu în cadrul reprezentanţelor diplomatice şi consulare.
Parte de vorbire: s.
Origine: (lat. collegium, fr. collège)
1. (în Roma antică)grup (de cel puţin trei persoane) însărcinat cu o anumită funcţie publică.
2. organ de conducere colectivă şi de îndrumare a unui periodic, a unei lucrări, cărţi etc., a unei întreprinderi sau instituţii.
3. corp sau asociaţie a unor persoane care au aceeaşi profesie sau aceeaşi demnitate.
4. (jur.; în unele ţări) colectiv de judecători în cadrul organizării interne a instanţei supreme sau cu atribuţii speciale pe lângă unele organe de jurisdicţie.
5. ~ de avocaţi = colectiv al avocaţilor dintr-o unitate administrativ-teritorială.
6. ~ de partid = organ care controlează modul în care se respectă prevederile statutului cu privire la disciplina şi morala de partid etc.
7. (în trecut) categorie electorală care îngloba cetăţenii cu aceeaşi avere sau cu acelaşi rang social.
8. instituţie de învăţământ public asemănător liceului, cu o organizare specială.
9. ~ de redacţie = organ consultativ pe lângă redactorul-şef al unei publicaţii; comitet de redacţie.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. communication, lat. communicatio)
1. mijloc de comunicare între două puncte; legătură, contact (rutier, telefonic etc.)
2. (pl.) ansamblu de infrastructuri care permite asemenea legături.
3. figură retorică prin care un orator sau autor se adresează auditoriului, respectiv cititorului, simulând a-l consulta cu privire la aprecierea unor fapte sau în legătură cu justeţea unor afirmaţii ori argumente.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. concerter, it. concertare)
2. (despre şefi de state, diplomaţi etc.) a se consulta pentru a se pune de acord asupra unui proiect comun.
3. tr. a pune la cale, a pregăti (în comun).