Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. contradiction, lat. contradictio)
1. raportul dintre laturile contrare ale oricărui obiect, proces sau fenomen, legătura internă a contrariilor, unitatea şi lupta acestora.
2. (log.) raport de ~ = raport între două noţiuni (sau judecăţi), dintre care una o neagă cu totul pe cealaltă, conţinutul noţiunii (sau judecăţii) care neagă rămânând nedeterminat; în ~ (cu) = în opoziţie, în dezacord (cu). 2. nepotrivire între idei sau fapte.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. non-contradiction)
1. principiu fundamental al gândirii, potrivit căruia nu se poate afirma şi nega, în acelaşi timp, acelaşi predicat despre un subiect.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. amphibolie)
1. construcție sintactică defectuoasă, datorită căreia o propoziție sau o frază are un sens echivoc; contradicție într-un concept; ambiguitate.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. antagonique)
1. care se află în contradicție; antagonist.
2. care acţionează în sens invers.
3. (legat de luptă) în conflict (cu).
4. care este în opoziţie, care se află în relație de opoziție.
5. (sintagmă) contradicție ~ = componentă a procesului de dezvoltare care constă în distrugerea elementului vechi în favoarea celui nou.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. antagonisme)
1. contradicţie antagonistă; rivalitate.
2. (fiziol.) opoziţie funcţională între două sisteme, organe sau substanţe.
3. simbioză avantajoasă numai unuia dintre simbionţi.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. antilogie)
1. contradicţie între două idei.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. antinomique)
2. care creează o antinomie, o opoziție, uneori o contradicție.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. antinomie, lat. antinomia)
1. contradicţie categorică între două legi, teze sau principii ce se exclud reciproc.