Rezultate principale (Definiţie):
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. définition, lat. definitio)
1. operaţie logică prin care se determină conţinutul unei noţiuni, notele ei esenţiale, indicându-se genul proxim şi diferenţa specifică, sau se precizează înţelesul unui cuvânt ori simbol; propoziţie prin care se exprimă această determinare.
2. formulă care dă sensul (semnificațiile) unui cuvânt, al unei expresii și care își propune să fie sinonim cu ceea ce este definit.
3. prin ~ = prin însăşi natura lucrurilor.
4. (telecom.) mărime care caracterizează gradul de finețe al unei imagini de televiziune, exprimată în număr de linii; liniatură, rezoluția imaginii.
Rezultate secundare (Definiţie):
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (auto- + definiție)
1. caracterizare a propriei persoane; autocaracterizare.
Parte de vorbire: s.
Origine: (engl. macrodefinition)
1. (inform.) porţiune de program care descrie structura textului de substituit în cursul unui proces de macroprelucrare.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. antonyme)
1. cuvânt cu sens opus altui cuvânt (ex. ~ul lui „mare” este „mic”).
2. joc care cere să se caute un cuvânt opus altuia, indicat sau care reiese dintr-o definiţie.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. argument, lat. argumentum)
1. dovadă (propoziţie, raţionament) pe care se întemeiază o demonstraţie; probă.
2. (mat.) element din domeniul de definiţie al unei funcţii; variabilă independentă.
3. rezumat al unei piese de teatru, al unei opere literare etc.
4. dată folosită drept cheie în cursul unei sortări, unei căutări într-un fişier.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. définir, lat. definire)
1. tr. a da o definiţie; a explica sensurile unui cuvânt, ale unei noţiuni.
2. a determina, a preciza, a delimita; a caracteriza pe cineva.
3. refl. a se autocaracteriza.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. définitionnel)
1. referitor la definiţie; care definește.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. diallèle; cf. gr. διάλληλος, diallelos („reciproc”))
1. (log.) cerc vicios într-o demonstraţie sau definiţie; definire a unei noţiuni prin ea însăşi.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. homéostasie)
1. proprietate a organismelor vii de a-și menține constantele fiziologice în condiții diferite de mediu.
2. (genet.) menținere constantă a genomului într-o populație.
3. tendință a sistemelor autoreglabile de a-și menține constante anumite stări sau coordonate de definiție; homeostază.
4. echilibru natural, biologic și ecologic, în biosferă și ecosisteme.
5. echilibru al mediului interior al individului.