Rezultate principale (Delir):
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. délire, lat. delirium)
1. tulburare patologică a conştiinţei, manifestată prin aiurări, halucinaţii etc.
2. (fig.) exaltare, extaz, frenezie, entuziasm excesiv.
Rezultate secundare (Delir):
Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. délirer, lat. delirare)
1. a fi într-o stare de delir; a aiura.
Parte de vorbire: adv.
Origine: (it. delirando)
1. (muz.; ca indicație de execuție) improvizând.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.
Origine: (fr. délirant)
1. I. care este în stare de delir, ca de delir.
2. care delirează, care trăiește în afara realității.
3. (med.) care este însoțit de delir, care are caracteristicile delirului.
4. (fig.) care vădește o pasiune foarte puternică; cu o exaltare de delir; exaltat, frenetic.
5. II. bolnav care delirează.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (delira)
1. acțiunea de a delira și rezultatul ei; stare de delir; delirat.
Parte de vorbire: vb.
Origine: (de1- + liriciza)
1. a goli poezia de fiorul ei emoţional, liric.
Parte de vorbire: s. n.
Origine: (lat. delirium tremens)
1. boală pricinuită de alcoolism şi caracterizată prin delir însoţit de tremurul nervos al feţei şi al membrelor.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. aménomanie)
1. stare patologică caracterizată prin veselie; delir cu dispoziție veselă.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (anti- + delirant)
1. (medicament), împotriva delirului.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. antipsychotique)
1. (medicament) care permite controlul halucinaţiilor, ideilor delirante, confuziei mintale.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. anthropopathie)
1. (med.) formă de delir caracterizată prin convingerea bolnavului că în propriu-i corp coexistă ființe umane, pe care le simte și cărora le percepe vocea.
2. atribuirea de însușiri și stări afective specific umane unor obiecte, mediului înconjurător, naturii.
3. reprezentare a divinității, în sistemele religioase primitive, ca o ființă cu sentimente și pasiuni omenești; antropopatism.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. auto-accusation)
1. faptul de a se autoacuza; acuzare de către sine însuși; autoacuzare.
2. formă de delir în care bolnavul se învinuieşte de fapte imaginare sau reale, a căror importanță o amplifică.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. confabulation, lat. confabulatio)
1. (glumeţ) conversaţie lungă şi intimă.
2. tulburare de memorie constând din reproducerea unor evenimente imaginare, bizare sau contradictorii.