dualism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. dualisme)

1. dualitate (1).
2. concepție filozofică potrivit căreia la baza existenței stau două principii opuse și ireductibile: materia și spiritul, corpul și sufletul, binele și răul etc.
3. (psih.) teorie potrivit căreia între fizic și psihic nu există raporturi de interdependență, cu o natură și funcții distincte.

anarhoindividualism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (rus. anarho-individualizm)

1. curent mic-burghez care caută să abată clasa muncitoare de la disciplina proletară.

gradualism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (engl. gradualism)

1. concepție potrivit căreia evoluția speciilor se desfășoară filetic, lent, continuu, prin generarea neîntreruptă de forme de tranziție, rezultând în final specii noi.

individualism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. individualisme)

1. ansamblu de concepții (etice) care iau ca punct de plecare individul izolat de societate.
2. concepție și atitudine morală retrogradă, manifestată prin situarea intereselor individului mai presus de cele colective.

anarhoindividualist, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (rus. anarho-individualist)

1. I. care aparține anarhoindividualismului.
2. II. adept al anarhoindividualismului (variantă a anarhismului, care caută să abată clasa muncitoare de la disciplina proletară și de la lupta pentru putere).

cartezianism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. cartésianisme)

1. concepția filozofică a lui Descartes și a adepților săi, caracterizată prin raționalism, mecanicism și dualism.

dualist, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. dualiste)

1. I. referitor la dualism, propriu dualismului.
2. care cuprinde două elemente disjuncte, opuse și complementare.
3. II. adept, teoretician al dualismului.
4. persoană care profesează o doctrină dualistă.
5. (antonim) monist.

dualitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. dualité, lat. dualitas)

1. coexistența a două principii diferite; ansamblu format din două elemente diferite; dualism (2).
2. (log.) raport de opoziție între două funcții logice, cea de-a doua prin negarea simultană a valorii celei dintâi și a argumentelor ei.
3. ~a puterii = regim politic caracterizat prin existența concomitentă a două puteri politice în stat, fiecare exprimând interese de clasă opuse.

gradualist, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (engl. gradualist)

1. I. referitor la gradualism (teorie neodarwinistă conform căreia evoluția se desfășoară în etape mici, graduale).
2. II. adept al gradualismului.

individualist, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. individualiste)

1. (adept) al individualismului.
2. (cel) care se izolează de interesele, de preocupările colective; (prin ext.) egoist.
3. I. care se referă la individualism, care aparține individualismului.
4. care recunoaște preeminența individului asupra grupului, comunității, societății.
5. al cărui comportament manifestă individualism; care își exprimă independența, originalitatea sa proprie etc.
6. (antonime) altruist, colectivist.