Dictionar

eon

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. éon, gr. aion, eternitate).

1. (la neoplatonicieni și la gnostici) inteligență divină, putere eternă care face posibilă acțiunea acesteia asupra lucrurilor.
 

acordeon

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. accordéon, germ. Akkordeon)

1. instrument muzical, popular și portabil, al cărui sunet este produs prin acțiunea simultană a unui burduf și a unei claviaturi pe niște ancii metalice.
2. (loc.) în ~ = care formează pliuri paralele; care are multe pliuri suprapuse.
 

agameon

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (lat. agameon)

1. specie care cuprinde numai indivizi apomictici.
 

bandoneon

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. bandonéon)

1. acordeon mic hexagonal folosit în principal în orchestrele de tangou.
 

cameleon

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. caméléon, lat. camaeleon, gr. khamaileon)

1. reptilă arboricolă insectivoră din regiunile tropicale, care poate să-și schimbe culoarea pielii după mediul înconjurător.
2. (fig.) om care își schimbă purtarea și convingerile cu mare ușurință.
 

diftereon

Parte de vorbire:  s.m. (înv.)  
Etimologie: (ngr. deúteros)

1. (în limbajul bisericesc) al doilea cântăreț.
 

freon

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. fréon)

1. compus organic al fluorului, agent frigorigen, precum și la prepararea aerosolilor cosmetici.
 

acerateriu

Parte de vorbire:  s.m.  
Etimologie: (lat. aceratherium)

1. (paleontologie) gen de mamifere vertebrate, strămoș fosil al rinocerului; mamifer fosil asemănător cu rinocerul.
2. (var.) aceratherium.
 

acordeonist, -ă

Parte de vorbire:  s.m.f.  
Etimologie: (fr. accordéoniste)

1. persoană care cântă la acordeon.
 

aliterație

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. allitération)

1. repetare, cu efect muzical, a aceluiași sunet (consoană) sau grup de sunete în cuvinte care se succedă; homeoproforon, parhomeon.
2. (med.) repetare a unor sunete sau silabe în stări de puternică excitație psihică.
3. tendință patologică, obsedantă spre rimă, realizată prin repetarea de silabe.
4. (înv.) aliterațiune.
 

anacreontic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. anacréontique)

1. (despre stil) lejer, grațios prin forme strălucite, dar superficiale.
2. vers ~ = tip de vers (iambic, dimetru) caracteristic odelor atribuite lui Anacreon.
 

anacreontism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. anacréontisme)

1. imitație a poeziei anacreontice.
 

antropolit

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. anthropolithe)

1. (paleontologie) resturi fosile atribuite speciei umane; fosilă umană petrificată.