Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. épiphénomène)
1. (fil.) fenomen secundar a cărui prezenţă sau lipsă nu alterează producerea fenomenului esenţial.
2. simptom accesoriu în cursul unei boli, fără legătură directă cu aceasta.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (după fr. épiphénoménisme)
1. concepţie filozofică potrivit căreia conştiinţa ar fi simplu epifenomen al proceselor neurofiziologice.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (după fr. épiphénoméniste)
1. I. referitor la epifenomenalism, doctrină filozofică și psihologică potrivit căreia conștiința este doar un epifenomen, un fenomen secundar în raport cu materia.
2. II. adept al epifenomenalismului.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (după fr. épiphénoménisme)
1. concepţie filozofică potrivit căreia conştiinţa ar fi simplu epifenomen al proceselor neurofiziologice.
Parte de vorbire: I. adj., II. s.m.f.
Origine: (după fr. épiphénoméniste)
1. I. referitor la epifenomenalism, doctrină filozofică și psihologică potrivit căreia conștiința este doar un epifenomen, un fenomen secundar în raport cu materia.
2. II. adept al epifenomenalismului.