Dictionar

alternanță

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. alternance)

1. însușirea de a alterna.
2. procedeul de decorare prin utilizarea alternativă a două motive, elemente.
3. (lingv.) schimbare a sunetelor unui cuvânt sau a sunetelor cuvintelor aparținând unei familii.
4. ~ vocalică = alternanță între vocalele din tema unui cuvânt; apofonie; ~ consonantică = alternanță prin consoane.
 

alternare; alternanță

Parte de vorbire:  Traducere  
Etimologie:

1. LAT alternatio
2. FR alternation; alternance
3. EN alternation; interchange
4. DE Abwechslung
5. RU чередовaние; сменa
6. HU váltakozás; cserélődés
 

ablaut

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (germ. Ablaut)

1. (lingvistică) modificare vocalică într-o rădăcină sau tulpină; alternanță vocalică; apofonie.
 

ALO-

Parte de vorbire:  prefix  
Etimologie: (gr. allos „altul”)

1. „altul, diferit, deosebit, alternare, alternanță”.
 

alobiogeneză

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. allobiogenèse)

1. alternanță a generației sexuale cu cea asexuată.
 

alterna

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. alterner, lat. alternare)

1. intr., tr a (se) schimba pe rând, a reveni, a face să revină succesiv.
2. intr. (despre sunete) a se schimba prin alternanță (2).
 

alternant, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. alternant)

1. care alternează.
2. (despre anumite roci) compus din straturi alternative.
3. (med.) puls ~ = aritmie caracterizată printr-o alternanță de pulsații normale și pulsații slabe.
 

alternativă

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. alternative)

1. posibilitate sau necesitate de a alege între două soluții, situații etc. care se exclud.
2. fiecare dintre cele două opțiuni ale unei alternative; soluție alternativă.
3. (rar) succesiune a două lucruri care revin rând pe rând; alternanță.