halo

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. halo, gr. halos)

1. cerc luminos, colorat, în jurul Soarelui sau al Lunii, datorită prezenței cristalelor de gheață.
2. (p. ext.) cerc luminos difuz în jurul unei surse luminoase.
3. iradiație luminoasă pe stratul fotosensibil al unui material fotografic în jurul unui punct strălucitor, ca urmare a producerii unor reflexii și difuziuni puternice în strat.
4. (fig.) aureolă, nimb.

antihalo

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. antihalo)

1. peliculă de lac sau de gelatină colorată, care împiedică formarea efectului halo.

HALO- (1)

Parte de vorbire:  prefix  
Etimologie: (gr. hals, halos „mare, sare”)

1. „sare, salinitate, sărat, marin”.

HALO- (2)

Parte de vorbire:  prefix  
Etimologie: (gr. hallux „degetul mare de la picior”)

1. „degetul gros”.

HALO- (3)

Parte de vorbire:  prefix  
Etimologie: (fr. halo-, cf. gr. halos „cerc, disc”)

1. „diametru”.

HALO-, -halin

Parte de vorbire:  afix  
Etimologie: (fr. halo-, -haline, cf. gr. hals, -los)

1. „sare”.

halobentos

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. halobenthos)

1. bentos pelagic și al lacurilor sărate.

antihalo

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. antihalo)

1. peliculă de lac sau de gelatină colorată, care împiedică formarea efectului halo.

astatiniu

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (germ. Astatinium, fr. astatine)

1. (chimie) element chimic radioactiv din grupul halogenilor, cu numărul atomic 85 și simbolul At.
2. (var.) astatin.

aureolă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. auréole, lat. aureola)

1. cerc luminos cu care pictorii înconjură capetele unor personaje, în special ale sfinților; nimb.
2. halo în jurul unui astru, al unei efigii, pe o fotografie etc.
3. zonă luminoasă care înconjură flacăra propriu-zisă.
4. fenomen de iluminare parazită, sub formă de inele concentrice, în jurul punctelor luminoase de pe ecranul tubului cinescop.
5. efect nedorit de zonă luminoasă pe mărcile poștale litografiate.
6. (fig.) glorie, faimă; aură (1).

fluor

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. fluor)

1. metaloid gazos din grupa halogenilor, galben-verzui, cu miros înăbușitor, toxic, foarte activ.

halogena

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. halogéner)

1. a supune o substanță reacției de halogenare.

halogenare

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (halogena)

1. reacție chimică în care unul sau mai mulți atomi de halogen sunt introduși într-o moleculă organică; halogenație.