instrumenta

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. instrumenter)

1. intr. a întocmi contracte, procese-verbale și alte acte publice.
2. tr. a scrie părțile instrumentale (ale unei compoziții); a orchestra.
3. (tehn.) a dota (o instalație, un aparat) cu instrumente de control; (ind. petrolieră) a dota o instalație de rafinare cu dispozitive de control automat.
4. (tehn.) a efectua o instrumentație (extragere).
5. a manipula.

instrumental, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. instrumental)

1. adj. (despre muzică) executat cu ajutorul instrumentelor.
2. complement circumstanțial ~ = complement care arată mijlocul prin care se îndeplinește o acțiune; propoziție ~ă (și s. f.) = propoziție circumstanțială care îndeplinește în frază rol de complement circumstanțial instrumental.
3. (psih.; despre condiționări, obiecte, acte psihice) care servește drept mijloc pentru dezvoltarea unei acțiuni sau obținerea unui efect.
4. s. n. caz al flexiunii nominale în indo-europeană (transmis și în limba rusă) care arată instrumentul cu ajutorul căruia se realizează acțiunea verbului.

instrumentalism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. instrumentalisme)

1. concepție idealist-subiectivă, variantă a pragmatismului, care consideră că noțiunile, categoriile și teoriile științifice sunt simple „instrumente” și „chei” utile, fără să aibă valoare reflectorie în raport cu realitatea obiectivă.
2. școală formalistă în poezie care își propune să creeze efecte lirice prin combinații sonore muzicale, expresive.

instrumentalist, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (engl. instrumentalist)

1. I. referitor la instrumentalism.
2. care consideră că modelele științifice sunt doar instrumente care ne permit să concepem convenabil fenomenele.
3. II. adept al instrumentalismului.

instrumentar

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. instrumentaire)

1. totalitatea instrumentelor într-o anumită activitate.

instrumentare

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (vb. instrumenta)

1. acțiunea de a instrumenta.
2. orchestrare a unei bucăți muzicale.
3. executare a unei bucăți muzicale la unul sau mai multe instrumente.
4. efectuare a unei instrumentații.
5. (jur.) alcătuire a documentelor necesare pentru declanșarea unei acțiuni juridice.
6. (inform.) inserare de instrucțiuni adiționale într-un program de testat, în scopul evaluării unor atribute ale acestuia.

instrumentație

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. instrumentation)

1. etapă în procesul de creație a unei piese muzicale pentru orchestră, în care autorul repartizează ceea ce revine spre executare fiecărui instrument în parte; orchestrație.
2. ramură a muzicii care studiază posibilitățile tehnice și expresive ale instrumentelor muzicale.
3. ansamblu de instrumente sau dispozitive utilizate pentru o anumită activitate; ansamblu de instrumente sau de aparate care echipează o instalație (de rafinare).
4. (tehn.) extragere, cu ajutorul unor dispozitive speciale, a unei unelte sau a unei piese rămase accidental într-un puț de petrol.
5. (înv.) instrumentațiune.

a cappella

Parte de vorbire:  loc. adv.  
Etimologie: (it. a cappella)

1. (despre lucrări corale) fără acompaniament instrumental.

antifonie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. antiphonie)

1. cântare alternativă a unui solist și a unui grup vocal ori instrumental.

antract

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. antracte)

1. pauză între actele unei reprezentanții.
2. piesă instrumentală între actele unei lucrări lirice muzicale.

arie 2

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (it. aria)

1. compoziție vocală rezervată solistului, cu acompaniament de orchestră, fragment dintr-o operă, oratoriu, cantată etc.
2. piesă instrumentală cu caracter cantabil.

aubadă

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. aubade)

1. concert vocal sau instrumental dat în zorii zilei în cinstea cuiva, sub ferestrele sau la ușa acestuia; melodie compusă pentru acest concert; alboradă.
2. (antonim) serenadă, serenată.

bacanal, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. bacchanal/e/, lat. bacchanalia)

1. adj. de bacanală.
2. (fig.) orgiastic.
3. s. f. sărbătoare cu muzică și dansuri, la romani, în cinstea zeului Bacus.
4. (fig.) petrecere zgomotoasă; orgie.
5. piesă instrumentală sau orchestrală, din perioada clasică și romantică, cu ritm alert, punctat, cu o factură acordică și sonoritate amplă.