Dictionar

magistratură

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (germ. Magistratur, fr. magistrature)

1. funcție, demnitate de magistrat; durata acestei funcții.
2. corpul magistraților.
3. (fig.) funcție înaltă, de răspundere.
 

curul, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (lat. curulis, fr. curule)

1. scaun ~ = scaun de onoare, încrustat cu fildeș, pe care stăteau consulul și înalții magistrați romani; magistratură ~ă = magistratură care dădea dreptul la un scaun curul; edil ~ = magistrat din Roma care se ocupă cu construcțiile.
 

cvadrumvirat

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (it. quadrumvirato)

1. magistratură formată din patru membri.
 

eforat

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. éphorat)

1. (Grecia Antică) funcția sau demnitatea fiecăruia dintre cei cinci magistrați din Sparta care exercitau o putere de control al regelui și al senatului; demnitatea de efor.
2. (prin ext.) timpul în care se exercită această magistratură.
3. colegiul eforilor; eforie.
 

supleant, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.  
Etimologie: (fr. suplléant)

1. s. m. f., adj. suplinitor.
2. adj. membru ~ = membru al unui organ de partid sau de stat care exercită atribuțiile titularului în lipsa lui, având drept de vot consultativ (azi neuzitat).
3. s. m. (în trecut) judecător care deținea prima treaptă ierarhică în magistratură.
 

evergetism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (cf. fr. évergétisme)

1. constituirea de clientele prin practicarea generozității.
2. (istorie) formă de generozitate practicată de notabili, devenită practic obligatorie pentru orice magistratură importantă din lumea elenistică și apoi din orașele latine și care constă în finanțarea unor banchete publice, spectacole gratuite, clădiri de utilitate publică etc.