Dictionar

pragmatism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. pragmatisme, engl. pragmatism)

1. curent în filozofia contemporană, care, indentificând obiectul cunoașterii cu procesul cunoașterii, consideră noțiunile, ideile, teoriile etc. exclusiv din punctul de vedere al eficacității lor practice.
2. (p. ext.) atitudine, concepție etc. care are în vedere (numai) eficacitatea, utilitatea practică.
 

apragmatism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. apragmatisme)

1. incapacitate de a acţiona coerent, de a coordona ansamblul acţiunilor parţiale care concură la realizarea unui scop util.
 

neopragmatism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. néo-pragmatisme)

1. denumire a pragmatismului contemporan.
 

instrumentalism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. instrumentalisme)

1. concepție idealist-subiectivă, variantă a pragmatismului, care consideră că noțiunile, categoriile și teoriile științifice sunt simple „instrumente” și „chei” utile, fără să aibă valoare reflectorie în raport cu realitatea obiectivă.
2. școală formalistă în poezie care își propune să creeze efecte lirice prin combinații sonore muzicale, expresive.
 

neopragmatism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. néo-pragmatisme)

1. denumire a pragmatismului contemporan.
 

pragmatist, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.m.f.  
Etimologie: (fr. pragmatiste)

1. (adept) al pragmatismului.
2. (prin ext.) (cel) care caută eficiență, utilitate în acțiunea sa, comportamentul său.
3. adj. referitor la pragmatism; pragmatic.
4. s.m.f. persoană pragmatică; utilitarist.