Dictionar

Acin

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr., lat. acinus)

1. mică formaţie anatomică în formă de fund de sac, într-un canal glandular excretor.

ACINACI-

Parte de vorbire: prefix
Origine: (lat. acinaces „sabie scurtă”)

1. „sabie, spadă”.

Acinaciform

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. acinaciforme)

1. (bot.) în formă de sabie.

Acineză

Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. akinèse)

1. (biol.) dezvoltare în absenţa cariocinezei.

ACINI-

Parte de vorbire: prefix
Origine: (lat. acinus „boabă de strugure”)

1. „boabă de strugure”.

Aciniform

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. aciniforme)

1. de forma unei boabe de strugure; acinos.

Acinivor

Parte de vorbire: adj.
Origine: (cf. lat. acinus „boabă de strugure” + lat. vorare „a mânca”)

1. care se hrănește cu boabe de strugure.

Ablaut

Parte de vorbire: s.n.
Origine: (germ. Ablaut)

1. (lingvistică) modificare vocalică într-o rădăcină sau tulpină; alternanță vocalică; apofonie.

Accidental, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. accidentel)

1. întâmplător, fortuit.

2. secundar, neesenţial.

3. (bot.) care se dezvoltă întâmplător (muguri, ramuri, rădăcini).

Aconitină

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. aconitine)

1. alcaloid foarte toxic extras din rădăcinile de aconit.

Adventiv, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (fr. adventif)

1. (științe juridice) care este obținut pe altă cale decât succesiunea directă.

2. (biol.) (despre specii) care pătrunde accidental într-o anumită biocenoză.

3. (bot.) dezvoltat întâmplător și pe locuri neobișnuite, adesea ca urmare a unor fenomene de regenerare.

4. (bot.) califică o parte a plantei care crește pe un organ neobișnuit, de exemplu rădăcini care apar pe tulpini sau rizomi.

5. (despre cratere) care are altă deschizătură decât craterul principal.

6. rădăcină ~ă = rădăcină care se dezvoltă pe diferite părți ale plantei.

7. mugure ~ = mugure care se dezvoltă din țesuturi.

Aerotropism

Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. aérotropisme)

1. (bot.) tropism sub influenţa oxigenului din aer (la creşterea rădăcinii, a tubului polinic); anemotropism.

Afix

Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. affixe, lat. affixus)

1. nume generic pentru prefixe, sufixe şi infixe, care se adaugă rădăcinii cuvintelor pentru a le modifica sensul, funcţia, rolul; orice instrument gramatical având un asemenea rol.

2. (mat.) punct, număr complex într-un sistem de coordonate rectangulare.