Dictionar

Rezultate principale (Armonică):

Armonică

Parte de vorbire: s.
Origine: (germ. Harmonika, it. armonica)

1. instrument muzical portativ cu ancii metalice, în care sunetul este produs prin vibraţia unei coloane de aer cu un burduf manevrat manual.

2. muzicuţă (de gură).


Rezultate secundare (Armonică):

Subarmonică

Parte de vorbire: s.
Origine: (după fr. sous-harmonique)

1. (fiz.) componentă armonică a unei mărimi periodice.


Armonist, -ă

Parte de vorbire: s.m.f.
Origine: (fr. harmoniste)

1. specialist în ştiinţa armoniei; muzician care cunoaște regulile armoniei.

2. persoană care cântă la armonică sau la armoniu.


Baian

Parte de vorbire: s.
Origine: (rus. baian)

1. s. m. cântăreţ de balade rus sau ucrainean.

2. s. n. armonică de mână, cu butoni în loc de clape.


Cadenţă

Parte de vorbire: s.
Origine: (it. cadenza, fr. cadence)

1. 1.. ritm de desfăşurare a unei mişcări.

2. în ~ = cu mişcări uniform repetate.

3. frecvenţă (1); număr de lovituri trase de o armă într-o unitate de timp.

4. succesiune ritmică a unor cuvinte, fraze, versuri.

5. formulă melodico-armonică de încheiere a unei fraze muzicale.

6. secţiune solistică cu caracter de improvizaţie dintr-un concert instrumental, care permite interpretului să-şi etaleze virtuozitatea.


Filarmonist, -ă

Parte de vorbire: adj.
Origine: (filarmon/ică/ + -ist)

1. instrumentist dintr-o orchestră filarmonică.


Subarmonică

Parte de vorbire: s.
Origine: (după fr. sous-harmonique)

1. (fiz.) componentă armonică a unei mărimi periodice.


Tonalitate

Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. tonalité)

1. (muz.) complex de relații de natură armonică stabilit între sunetele modurilor major și minor cu sunetul principal (tonica.).

2. gamă care stă la baza unei compoziții muzicale.

3. intonație, modulație a vorbirii.

4. nuanță a culorilor; ambianță cromatică a unei picturi.

5. trăsătură dominantă, notă specifică a unei scrieri, a gândirii, a unei stări sufletești etc.