Rezultate principale (Armonică):
Parte de vorbire: s.
Origine: (germ. Harmonika, it. armonica)
1. instrument muzical portativ cu ancii metalice, în care sunetul este produs prin vibraţia unei coloane de aer cu un burduf manevrat manual.
Rezultate secundare (Armonică):
Parte de vorbire: s.
Origine: (după fr. sous-harmonique)
1. (fiz.) componentă armonică a unei mărimi periodice.
Parte de vorbire: s.m.f.
Origine: (fr. harmoniste)
1. specialist în ştiinţa armoniei; muzician care cunoaște regulile armoniei.
2. persoană care cântă la armonică sau la armoniu.
Parte de vorbire: s.
Origine: (rus. baian)
1. s. m. cântăreţ de balade rus sau ucrainean.
2. s. n. armonică de mână, cu butoni în loc de clape.
Parte de vorbire: s.
Origine: (it. cadenza, fr. cadence)
1. 1.. ritm de desfăşurare a unei mişcări.
2. în ~ = cu mişcări uniform repetate.
3. frecvenţă (1); număr de lovituri trase de o armă într-o unitate de timp.
4. succesiune ritmică a unor cuvinte, fraze, versuri.
5. formulă melodico-armonică de încheiere a unei fraze muzicale.
6. secţiune solistică cu caracter de improvizaţie dintr-un concert instrumental, care permite interpretului să-şi etaleze virtuozitatea.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (filarmon/ică/ + -ist)
1. instrumentist dintr-o orchestră filarmonică.
Parte de vorbire: s.
Origine: (după fr. sous-harmonique)
1. (fiz.) componentă armonică a unei mărimi periodice.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. tonalité)
1. (muz.) complex de relații de natură armonică stabilit între sunetele modurilor major și minor cu sunetul principal (tonica.).
2. gamă care stă la baza unei compoziții muzicale.
3. intonație, modulație a vorbirii.
4. nuanță a culorilor; ambianță cromatică a unei picturi.
5. trăsătură dominantă, notă specifică a unei scrieri, a gândirii, a unei stări sufletești etc.