Dictionar

tematism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. thématisme)

1. (fil.) referire a unei teme la fenomenele pe care le include.
2. caracter al fenomenelor presupuse de o temă.
 

atematism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (a- + tematism)

1. metodă de compoziție care neagă principiul clasic al construcției tematice.
 

bitematism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (it. bitematismo, fr. bithématisme)

1. principiu de compoziție care presupune existența a două teme diferite ca profil și tonalitate în cadrul unei forme muzicale mai ample.
 

matematism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. mathématisme)

1. doctrină filozofică potrivit căreia matematicile sesizează însăși esența lucrurilor, a lumii.
 

monotematism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (it. monotematismo)

1. (muz.) principiu de compoziție în care o temă revine în mai multe părți sau temele tuturor părților sunt sintetizate într-una singură.
 

panmatematism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (pan- + matematism, după fr. panmathématisme)

1. concepție metafizică potrivit căreia universul ar fi supus unui principiu ordonator de natură matematică, desfășurarea fenomenelor universale fiind subordonată unor constante numerice și reguli matematice imuabile; doctrina unei matematici universale.
 

politematism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (it. politematismo)

1. (muz.) principiu de compoziție care presupune existența a două sau a mai multor teme, supuse unui proces de dezvoltare.
 

bitematic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (it. bitematico)

1. referitor la bitematism.
2. cu două teme.
 

politematic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (it. politematico)

1. cu mai multe teme.
2. referitor la politematism.