umanism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. humanisme, germ. Humanismus)

1. mișcare culturală și orientare progresistă a gândirii din epoca Renașterii, apărută ca expresie a luptei împotriva feudalismului și scolasticii, care a însemnat o puternică afirmare a preocupării față de om, promovând, în opoziție cu ideologia și cultura medievală, o cultură militând pentru dezvoltarea multilaterală a personalității, pe baza culturii antice.
2. ansamblul ideilor și concepțiilor care exprimă aprecierea demnității și libertății omului, grija față de om și de valorile materiale și spirituale ale existenței sale, caracterizat prin cerința dezvoltării continue și multilaterale a personalității umane.
3. (prin ext.) atitudine, manifestare umanitară sau umană.
4. (antonim) antiumanism.

antiumanism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (anti- + umanism)

1. orientare în filozofie, artă etc. ostilă valorilor umane, dezvoltării libere și multilaterale a omului.

neoumanism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (germ. Neohumanismus)

1. noua înflorire a umanismului la sfârșitul sec. XIX.
2. mișcare de critică literară de origine americană care s-a desfășurat de la începutul secolului al XX-lea până la cel de-al Doilea Război Mondial și care, susținând că miza literaturii depășește estetica și lingvistica, deoarece sfera ei se extinde la morală și politică, încerca să redefinească umanismul.

neoumanism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (germ. Neohumanismus)

1. noua înflorire a umanismului la sfârșitul sec. XIX.
2. mișcare de critică literară de origine americană care s-a desfășurat de la începutul secolului al XX-lea până la cel de-al Doilea Război Mondial și care, susținând că miza literaturii depășește estetica și lingvistica, deoarece sfera ei se extinde la morală și politică, încerca să redefinească umanismul.

neoumanist, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (neouman/ism/ + -ist)

1. I. referitor la neoumanism (formă nouă sau reinventată de umanism).
2. II. adept al neoumanismului.

umanist, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. humaniste)

1. I. care aparține umanismului, privitor la umanism.
2. care este de domeniul culturii clasice, care se consacră studiului operelor clasice greco-latine; umanistic.
3. II. adept, partizan al umanismului.
4. elev de liceu care urmează secția umanistică.

umanist

Parte de vorbire:  s.m.  
Etimologie: (fr. humaniste)

1. artist, gânditor care aparține umanismului Renașterii; cărturar din epoca Renașterii, care studia operele Antichității.

grecizare

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (greciza, cf. fr. graecisation)

1. acțiunea de a (se) greciza și rezultatul ei; elenizare.
2. asimilarea cu limba și cultura greacă.
3. redarea greacă a numelor străine în cultura europeană (lucru deosebit de popular în epoca umanismului).