Parte de vorbire: I. s.n., II. adj. invar.
Origine: (fr., germ. auto)
1. I. vehicul cu motor; automobil.
2. II. (despre transporturi, tracţiune) făcut cu un autovehicul; de automobil.
3. salon ~ = eveniment anual în cadrul căruia producătorii își prezintă ultimele modele.
4. școală ~ = școală pentru învățarea conducerii automobilului și a normelor de circulaţie, precum și pregătirea candidaților pentru obținerea permisului de conducere; școală de șoferi.
Parte de vorbire: prefix
Origine: (fr. auto-, cf. gr. autos „el însuși”)
1. „însuși, singur, de la sine, spontan, prin mijloace proprii”.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (auto + expres)
1. restaurant anexat unei staţii service sau de benzină.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (auto- + abrogare)
1. abrogare de la sine a unei legi la termenul fixat în prevederile ei.
Parte de vorbire: vb. refl.
Origine: (auto- + accidenta)
1. a se accidenta involuntar.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (autoaccidenta)
1. faptul de a se autoaccidenta, de a se accidenta singur; (rar) autoaccidentat.
Parte de vorbire: adj.
Origine: (autoaccidenta)
2. care s-a accidentat singur, involuntar.
Parte de vorbire: adj., s.m.f.
Origine: (fr. aborigène, lat. aborigines)
1. I. referitor la locul unde se află cineva, originar din acest loc; băştinaş, autohton, indigen.
2. II. locuitor originar din țara în care locuiește.
Parte de vorbire: s.m.
Origine: (fr. abréviateur, lat. abbreviator)
1. cel care abreviază scrierile unui autor.
2. autor al versiunii scurte a unei lucrări literare.
3. funcționar al cancelariei papale însărcinat cu redactarea minutelor.
Parte de vorbire: s.n.
Origine: (fr. absolutisme)
1. regim politic în care un monarh concentrează în mâinile sale întreaga putere; autocrație.
2. concepție care stă la baza unei monarhii.
Parte de vorbire: s.f.
Origine: (fr. acyanopsie)
1. (med.) formă de discromatopsie care constă în imposibilitatea de a distinge culoarea albastră (și violetă, pentru unii autori), una dintre cele trei culori fundamentale (roșu, verde și albastru).
Parte de vorbire: vb.
Origine: (fr. accréditer)
1. a da autoritatea necesară unui reprezentant diplomatic pe lângă un guvern străin; a împuternici.
3. (fin.) a deschide, a pune la dispoziţia cuiva un acreditiv.
Parte de vorbire: s.
Origine: (fr. actant, germ. Aktant)
1. (lingv.) autor al acţiunii verbului; subiect.