mănăstire

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (slav. monastyri)

1. așezământ religios în care trăiesc, după anumite reguli ascetice, călugări sau călugărițe.
2. ansamblu de clădiri (cu biserica în centru) constituind un astfel de așezământ.
3. a se duce sau a (se) închide, a intra, a trimite, a băga la (o) ~ = a (se) călugări.
4. (argou) a se face ~ = a se produce învălmășeală, înghesuială; a începe bătaia.
5. (var.) mânăstire, (înv.) monastire.

mănăstiresc, -ească

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (mănăstire + -esc)

1. care aparține mănăstirii, privitor la mănăstire, de la mănăstire; călugăresc, (înv.) bisericesc, monastic.
2. cum se face sau cum există la mănăstire.
3. (var.) mânăstiresc, (înv.) monastiresc.

mănăstirește

Parte de vorbire:  adv.  
Etimologie: (mănăstire + -ește)

1. cum se obișnuiește la mănăstire.
2. ca la mănăstire.

abație

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (it. abbazia)

1. instituție religioasă, cu statut special, condusă de un abate sau de o abatesă și care depinde de un episcop sau direct de Papă.
2. mănăstire catolică cu proprietăți și venituri condusă de un abate.
3. mănăstire catolică unde se află această instituție.
4. stăreție.
5. titlu cu domeniu ecleziastic atribuit unui abate.

beghină

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. béguine)

1. călugăriță văduvă sau celibatară, din evul mediu, care, fără a fi pronunțat un jurământ, trăia în mănăstire, constituind confrerii caritative.

cenobit

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. cénobite, lat. coenobita)

1. călugăr care trăiește într-o mănăstire.

cenobiu

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (it. cenobio, lat. cenobium)

1. mănăstire în care călugării au viața organizată în comun.
2. (biol.) colonie imobilă de organisme unicelulare, înglobată într-o masă mucilaginoasă comună.
3. grup de celule în colonii, la cloroficee.

claustra

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. claustrer, lat. claustrare)

1. refl., tr. a (se) închide într-o mănăstire, a (se) izola într-un loc retras.

convers 2, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. convers, lat. conversus)

1. (despre călugări) folosit la treburile gospodărești (în mănăstire).