călăuzi

Parte de vorbire:  vb. tr., refl.  
Etimologie: (călăuz[ă] + -i)

1. tr. a conduce pe cineva pe un drum.
2. a îndruma, a învăța, a povățui.
3. refl. a se orienta, a se conduce după...
4. (var.) (înv.) a (se) călăuzli.

călăuzire

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (v. călăuzi)

1. acțiunea de a călăuzi; îndrumare.
2. (var.) (înv.) călăuzlire.

călăuzit, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (v. călăuzi)

1. condus pe un drum; îndrumat; orientat.
2. (var.) (înv.) călăuzlit.

călăuzitor, -oare

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (v. călăuzi)

1. care călăuzește, care îndrumă; îndrumător.
2. care servește drept călăuză.

conduce

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (lat. conducere)

1. tr. a îndruma un grup de oameni, o instituție, o organizație.
2. (sport) a fi în fruntea clasamentului.
3. (fig. a dirija o discuție; a călăuzi, a supraveghea desfășurarea unei dezbateri.
4. a acompania, a însoți pe cineva.
5. a dirija mișcarea, mersul unui vehicul; a șofa.
6. refl. a se comporta, a se orienta (după).

deviză

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. devise)

1. formulă scurtă care exprimă o idee călăuzitoare în comportarea sau în activitatea cuiva.
2. (herald.) figură emblematică ce însoțește un scut, un blazon.

ghida

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. guider)

1. tr., refl. a (se) călăuzi; a (se) conduce, a (se) orienta.
2. tr. a imprima o anumită mișcare unei piese, unui mecanism etc. cu ajutorul ghidajului (1).

lozincă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (germ. Lösung)

1. formulare concisă a unei idei călăuzitoare, a unei chemări la îndeplinirea unei sarcini de actualitate.
2. placardă, afiș etc. cu o astfel de chemare.

pilota

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. piloter)

1. tr. a conduce o (aero)navă, o locomotivă, o mașină etc. ca pilot.
2. a conduce un vehicul sau o navă în condiții speciale.
3. (fig.) a dirija, a călăuzi, a ghida.
4. (fig.; despre o știință) a orienta o disciplină prin noțiunile și metodele proprii.
5. intr. (despre nave, trenuri) a merge mai încet, cu precauție, datorită nesiguranței drumului.

îndreptător, -oare

Parte de vorbire:  adj., s.m.f., s.n. (înv.)  
Etimologie: (îndrepta + -ător)

1. (persoană) care îndrumă, îndreaptă; călăuzitor.
2. s.m.f. conducător.
3. s.m.f. persoană însărcinată cu citirea și cu marcarea pe o corectură a greșelilor față de textul original, în vederea înlăturării lor în tipografie; corector.
4. s.n. rindea (mare).
5. s.n. semn care indică o direcție.
6. (var.) (înv.) îndereptător, (înv.) îndireptător.