umanist

Parte de vorbire:  s.m.  
Etimologie: (fr. humaniste)

1. artist, gânditor care aparține umanismului Renașterii; cărturar din epoca Renașterii, care studia operele Antichității.

umanist, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. humaniste)

1. I. care aparține umanismului, privitor la umanism.
2. care este de domeniul culturii clasice, care se consacră studiului operelor clasice greco-latine; umanistic.
3. II. adept, partizan al umanismului.
4. elev de liceu care urmează secția umanistică.

umanistic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (germ. humanistisch)

1. umanist.
2. învățământ ~ = învățământ având la bază studiul limbilor clasice; științe ~ce = științe care studiază aspectele culturii umane în general sau ale celei clasice.

bizantinistică

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (germ. Byzantinistik)

1. ramură interdisciplinară a științelor umanistice care se ocupă cu istoria, cultura, portul, religia, arta, știința, economia și politica Imperiului Bizantin; bizantinologie.

dezumanizant, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (dezumaniza + -ant, fr. déshumanisant)

1. care dezumanizează; care înlătură toată umanitatea.
2. (antonime) umanizant, umanist.

fizicalist, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. physicaliste)

1. I. referitor la fizicalism, doctrină empiristă care consideră limbajul fizicii ca fiind universal, potrivit pentru toate științele, chiar și pentru cele umaniste.
2. II. adept al fizicalismului.

funcționalism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. fonctionnalisme)

1. curent de gândire care studiază faptele sociale și de cultură în totalitatea lor și în interrelațiile acestora, urmărindu-se aspectele funcționale în întreaga lor complexitate.
2. direcție de cercetare în științele exacte, ca și în cele umaniste, care consideră obiectul lor de studiu în calitatea lui de sistem, ale cărui elemente alcătuitoare se condiționează reciproc.
3. (lingv.) teorie care acordă funcțiilor o importanță deosebită pentru descrierea limbilor.
4. direcție în arhitectura contemporană care cere ca forma unui material de construcție să fie determinat de destinația acestuia.

funcționalist, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. fonctionnaliste)

1. I. care se referă la funcționalism, în științe umaniste, arhitectură sau lingvistică.
2. care aderă la funcționalism.
3. II. adept al funcționalismului.

literă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (lat. littera)

1. semn grafic care corespunde, în general, unui fonem al limbii; semn din alfabet.
2. (fig.) înțelesul strict formal al unui text.
3. ~a legii = exact așa cum prevede legea; a rămâne ~ moartă = a rămâne fără nici o urmare.
4. (pl.) studiul literaturii; științele umaniste.
5. om de ~e = literat.